Leonid Litra

Pînă a reflecta căderea primei piuliţe din Parteneriatul Estic, aş vrea să punctez anunţul comisarului UE pentru Politica Europeană de Vecinătate (PEV), Johannes Hahn, care, la începutul lui septembrie, a trasat liniile directorii ale viitoarei PEV, urmînd să fie adoptată pe 18 noiembrie.

Elementele principale are viitoarei PEV reflectă în mare parte discuţiile şi consultările publice care au avut loc pe parcursul anului. Cele şapte priorităţi se vor axa pe stabilizarea vecinătăţii; diferenţierea conform aspiraţiilor fiecărui stat; promovarea valorilor europene; stimularea transformării politice; concentrarea pe dezvoltarea economică cu un accent special pe tineret şi angajarea în cîmpul muncii; migraţia şi mobilitatea; şi securitatea energetică.

Aceste priorităţi, volens-nolens, se vor reflecta şi în raport cu Parteneriatul Estic. Pînă aici totul sună bine. Doar că Parteneriatul Estic se află într-o criză foarte mare, poate chiar existenţială.

Săptămînă trecută, ca răspuns la rezoluţia Parlamentului European, Milli Majlis-ul Azerbaidjanului a iniţiat procesul de stopare a calităţii de membru în cadrul asambleii parlamentare a Parteneriatului Estic „Euronest”. În acelaşi context, Parlamentul a recomandat guvernului de la Baku să-şi revadă participarea în cadrul Parteneriatului Estic. Intuiesc că nimeni nu avea iluzii privind aspiraţiile europene ale Azerbaidjanului, cauza pentru care Bruxelles-lul era extrem de indulgent faţă de Baku, însă UE a ajuns la etapa în care cartonaşele galbene nu mai cîntăresc nimic, anume din această cauza Parlamentul European a arătat un cartonaş roşu. Bineînţeles că, spre deosebire de alte state din parteneriat, Azerbaidjanul are cîteva pîrghii care au impus Bruxelles-lului un comportament mai prudent în ultimii ani – am în vedere resursele energetice şi poziţia geografică care poate asigura tranzitul hidrocarburilor spre UE.

La ceea ce ar trebui să atragem o mai mare atenţie însă, este că dincolo de Azerbaidjan, Parteneriatul Estic se află într-un proces de demontare. În mod firesc, de la lansarea acestui program pînă în prezent, Parteneriatul a devenit unul cu mai multe viteze. Pe de o parte, Moldova, Ucraina şi Georgia au semnat Acordul de Asociere şi s-au apropiat de UE. Pe de altă parte, Belarus, Armenia şi Azerbaidjan s-au detaşat de UE prin refuzul de a-şi aprofunda relaţiile. Se pare că Parteneriatul Estic şi-a atins apogeul la summitul de la Vilnius, atunci cînd a existat o miză importantă în acest proiect. Printre altele, un ambasador al Moldovei în unul din principalele state ale UE îmi spunea ieri că summitul de la Vilnius s-a simţit în mai toate capitalele europene. Se făceau şedinţe comune între ambasadorii statelor din Parteneriat şi MAE-ul ţării gazdă; se discuta agenda; se elaborau poziţii, etc. Pe cînd înaintea summitului de la Riga, nu se întîmplă nimic.

Fără îndoială că Parteneriatul Estic a avut o însemnătate pentru dezvoltarea relaţiilor UE cu cele şase state participante în program. Inclusiv un rol aparte îl are socializarea multilaterală între cele şase state. Dar aşa cum Parteneriatul Estic este un program complex, nu mă voi referi la multe aspecte, nici măcar la cel despre care se discută din ce în ce mai mult – străduinţele Rusiei de a „anihila” Parteneriatul.

Ceea ce aş vrea să scot în evidenţă este că demontarea Parteneriatului Estic (unii vor spune reformarea) nu este neapărat o ştire proastă. Dacă acest proces va fi gestionat cu participarea activă a celor trei state asociate, am putea asista într-un viitor relativ apropiat (3-5 ani) la un Parteneriat Estic 2.0 în care vor participa Moldova, Ucraina şi Georgia, păstrînd posibilitatea de a accepta şi alte state din cele trei, dacă acestea au aspiraţii europene. Iar piesa grea a viitorului parteneriat va trebui să fie o finalitate clară a programului – perspectiva de aderare la UE.

Pe străzile Kievului mă întîlnesc cu unul din bunii mei prieteni, protestatar desăvîrşit, unul din protestatarii şi apărătorii EuroMaidanului din prima pînă în ultima zi. Mă întreabă ce se întîmplă în Chişinău? Îi explic contextul, motivele, etc, la care el îmi spune: если это Майдан, то я вам сочувствую (dacă e vorba de Maidan, atunci va compătimesc).

Exemplul nu este întîmplător, pentru că în Moldova unii vorbesc despre Maidan, dar au în cap, uneori pe bună dreptate, noţiuni extrem de diferite faţă de acest cuvînt. E greu să dai o definiţie Maidanului, mai ales în Ucraina. Deoarece pentru mulţi oameni Maidan înseamnă lucruri diferite, depinde de experienţele fiecărui, de poziţia politică şi de starea economică de pînă la Maidan şi de după şi de multe alte criterii. Însă un element care uneşte majoritatea opinilor este că Maidanul înseamnă revoluţie.

Şi atunci cînd în Ucraina eşti întrebat dacă în Moldova este Maidan sau nu, asta înseamnă că întrebarea adevărată este: în Moldova este revoluţie sau nu? Mai mult că atît, maidanul are şi o dimensiune legată de valori, pentru că la fel că şi alte valori, nu-l poţi învaţă sau simţi doar din internet sau ziare – trebuie să-l trăieşti. De exemplu, la fel că prietenia – ea nu se învaţă, ea se trăieşte. Anume din această cauza, cei care au trăit Maidanul şi cei care l-au studiat de la distanţă au deseori opinii diferite şi cel din urmă nu înţelege din prima ce are în vedere cel dintîi.

Dacă tot am trasat linii paralele dintre protestul de la Chişinău şi cel din Ucraina, în mod firesc, e nevoie de o comparaţie dintre cele două. Asemănările sunt cîteva, dintre care cea mai importantă este faptul că atît în Moldova cît şi în Ucraina protestul a fost generat de nemulţumirea populaţiei faţă de sistem, corupţia extrem de răspîndită şi un simt al injustiţiei ireconciliabil cu pasivitatea: cum se spune în popor – a ajuns cuţitul la os. Mai sunt şi elemente tehnice: încercarea de a ţine protestul în regim non-stop, crearea unei infrastructuri locale pentru asigurarea necesităţilor, oridinii, etc. Şi mai important îmi pare, atît în Ucraina, cît şi în Moldova, incercrea de a ţine protestul în afară politicului şi împărţirea oligarhilor în cei buni şi cei răi.

Deosebirile sunt însă esenţiale, ceea ce ne permite să trasăm o linie între aceste două. Ceea ce iese în faţă în primul rînd, sunt cerinţele nerealiste înaintate de platformă. Demisia preşedintelui, a primului-ministru, dizolvarea Parlamentului, etc. sunt cerinţe la care trebuie să ajungi treptat. Bineînţeles că putem cere demisia tuturor, de la preşedinte pînă la bucătarul de la bufetul Parlamentului, dar atunci cînd le pui toate odată şi nu treptat – pari rupt de realitate. În Ucraina s-a mers ca pe o scară în înaintarea cerinţelor, ceea ce a dat un sens realist şi un ritm protestului. Bineînţeles că există diferenţe dintre situaţia din Ucraina şi Moldova. În Ucraina, Ianukovici concentra toată puterea, în Moldova avem doi oligarhi şi jumătate care controlează sistemul.

Menţinerea protestului în afară politicului va duce la ineficienţă (ceea se întîmpla în Kiev), pentru că oamenii au nevoie de lideri cu sprijin, capabili să convertească şi să transpună în realitate ideile mulţimii. Teoretic vorbind, ce se întîmplă dacă are loc o revoluţie, cine le ia locul actualilor? Refuz să cred că printre ei vor fi anumiţi lideri ai platformei. Anume din cauza că în afară de Oazu Nantoi, Igor Boțan şi încă vreo 2-3 persoane care a propos nu şi-au exprimat deocamdată intenţia să-şi asume un rol activ în politică, ceilalţi sunt nişte profitori. Nişte profitori care vor dauna mişcării civice, pentru că în pofida faptului că mulţimea sprijină protestul împotriva corupţiei şi a statului capturat, ei nu vor că acest protest să se termine cu înlăturarea unor oligarhi şi plasarea altor oligarhi. Anume prin acesta optică sunt priviţi cîţiva lideri dintre cei mai vocali ai acestei platofrme. Ceea ce trebuie să asigure acum platforma, pentru a permite ca protestul să se extindă este să le spună goodbye dubioşilor din „prezidiu”, iar cei care n-au probleme cu integritatea să-şi asume un rol mai activ, inclusiv politic.

Acum protestul sună mai mult după definiţia lui Aron – pacea imposibilă, războiul improbabil (peace impossible, war unlikely). Pacea imposibilă pentru că societatea n-a primit nimic din revendicările realiste – demiterea şefilor CNA, PG şi BNM. Iar războiul este improbabil pentru că planează prea multe dubii asupra intenţiilor unor lideri ai platofrmei care nu au sprijin politic. Respectiv, ajung iarăşi la o idee mai veche – protestul ar putea deveni Maidan dacă guvernarea nu va reacţiona adecvat la cerinţele societăţii. În locul lor, n-aş ezita nici o clipă în a demite şefii instituţiilor menţionate mai sus şi aş facilita o anchetă transparenţă şi eficientă pe dosarul devalizării băncilor si a concesionarii aeroportului. Iar dacă vor continua să pretindă că fac ceva dar în realitate nimic, atunci deschid cutia Pandorei şi s-ar putea să comparăm în alt mod protestul cu Maidanul. Recent, Dan Dungaciu scria că cîştigătorii unei eventuale revoluţii nu sunt în Moldova. Eu aş adaugă şi aş spune că cîştigătorii sunt în Moldova, dar beneficiarii deocamdată nu. Şi aici nu mă refer doar la Rusia.