Leonid Litra

Deşi n-am avut mari aşteptări de la întrevederea din Paris în formatul Normadia, vreau să spun că nici măcar cele mai mici aşteptări nu s-au adeverit. Această reuniune a fost una în care strategiile Rusiei au dat rezultate concrete şi au dominat agenda. După ce am urmărit conferinţa de presă a liderilor Hollande & Merkel am următoarele concluzii, deocamdată triste, pentru Ucraina:

1. Rusia a reuşit să paseze intregral responsabilitatea pentru conflictul creat pe umerii separatiştilor din estul Ucrainei. Respectiv a luat o poziţie comodă de mediator, care îi permite să discute cu ceilalţi prezenţi dintr-o postura total diferită. Iar cei care au urmărit subiectul îşi amintesc ce fel de mediator este Rusia. Pe lîngă numeroasele probe care demonstrau clar că în Ucraina conflictul a fost iniţiat de Rusia şi s-a dezvoltat cu participarea acesteia, pentru cei sceptici aş vrea doar să amintesc momentul cînd după negocierile din februarie a acordului Minsk II, preşedintele Putin a declarat că forţele ucrainene trebuie să se retragă din Debaltsevo şi să depună armele, altfel vor fi nimicite – ori tocmai astfel de declaraţii arată statutul adevărat al Rusiei în acest conflict.

2. Fără că să vrea, Ucraina este pusă pe picior de egalitate cu forţele separatiste din estul Ucrainei. E normal că Kievul trebuie să discute cu ei pentru rezolvarea conflictului, dar ei sunt o piesă secundară, respectiv discuţiile cu liderii separatişti trebuie să aibă un caracter mai degrabă logistic decît decizional. În cele din urmă, în coflictul din Ucraina acum sunt două părţi: Kievul şi cele două “republici populare”.

3. Chiar dacă s-ar părea că Berlinul şi Parisul au reuşit să stopeze alegerile locale ilegale organizate de cele două “republici populare”, de fapt au mai reuşit o altă contra-performanţă: alegerile se vor desfăşura la 80 de zile după adoptarea unei noi legi, care de fapt va acomoda liderii separatişti şi le va permite să cîştige alegerile. Evident, poate cîştiga oricine alegerile, însă nu atunci cînd creezi o lege care îşi ştie învingătorii din timp.

4. UE a ales opţiunea de a conserva conflictul mai degrabă decît de a-l rezolva. În absenţa unui interes din partea SUA (în special a preşedintelui Obama), UE nu-şi doreşte mai mult decît pace cu orice preţ – poziţie care a reuşit să i-o impună Kievului. Nedorinţa de a rezolva conflictul este generată de gândirea că nu i-ar afecta. Aşa spuneau şi în cazul Siriei, pînă au realizat cît de mare e provocarea generată de valul de refugiaţi.

Deşi acesta criză a fost hîrtia de turnesol a felului în care UE poate face faţă conflictelor, istoria încă nu s-a încheiat. Pentru o satisfacţie deplină a Rusiei urmează să se întîmple încă două lucruri. Primul este neprelungirea sancţiunilor aplicate Moscovei care expiră la sfîrşitul lui ianuarie. Iar al doilea este reconstrucţia zonei de est afectate de război din contul Ucrainei – reconstrucţie care se estimează la cca $15 miliarde. Ăsta va fi ultimul cui bătut Ucrainei.

Zilele trecute, am fost martorii unui piese de teatru în cîteva acte. Scena teatrului a fost chiar tribuna ONU din New York. Pe lîngă disonanţa cîtorva lideri de state pe care i-am urmărit, cea mai vibrantă disonanţă dintre fapte şi cuvinte a fost cea a preşedintelui Putin. Şi nu e vorba de o oarecare disonanţă care a apărut involuntar. E vorba de o ipocrizie intenţionată.

Dacă l-aş auzi pe liderului de la Kremlin pentru prima dată, aşa cum a vorbit de la tribună ONU, aş spune că oferta lui de a „lichida” Statul Islamic este super atractivă. Că în sfîrşit s-a găsit un lider responsabil nu doar de ţară sa, dar şi de problemele care nu au frontiere. Doar că generozitatea Rusiei trebuie privită dincolo de adorabilul discurs rostit de tribunul rus.

Nobila intenţie a preşedintelui rus de a distruge Statul Islamic este una de tip „matrioşkă”. Sub pretextul luptei împotriva Statului Islamic, de fapt se manifestă o acţiune clară de a întări foretele regimului Assad. Fapt confirmat şi de primele bombardamente oficiale ale militarilor ruşi în Siria, care au ţintit oraşele Homs şi Hama – oraşe care portivit infromatiei disponibile se află sub controlul opoziţiei siriene. De altfel, merită atenţie şi faptul că soldaţii ruşi se aflau în Siria şi participau în rîndul armatei regimului Assad înaintea aprobării Consiliului Federaţiei care permite utilizarea forţei de către Putin în Siria. Exact ceea ce s-a întîmplat în Ucraina în februarie 2014, atunci cînd omuleţii verzi deja „activau” iar permisiunea Consiliului Federaţiei a fost oferită cu cîteva săptămîni mai tîrziu.

Efectele acestor bombardamente există şi dincolo de spaţiul Orientului Mijlociu. Putin rămâne consecvent şi ne dă o lecţie care spune că popoarele nu au dreptul să-şi suprime dictatorii. Exact acelaşi mesaj a fost transmis şi prin intermediul conflictului din Ucraina. Mai mult că atît, mesajul nu este doar pentru consum extern. Este în egală măsură direcţionat cetăţenilor ruşi. Adică ca nu cumva să creadă cei din Rusia că revoluţiile pot avea succes. Şi chiar dacă pot, tot ce rămâne în urma lor este un dezastru. Aşa cum s-a încercat în Ucraina.

Dacă ne gîndim şi la alte aspecte, atunci vedem că Putin are o problemă cu argumentele din Siria, care nu arată bine atunci cînd sunt analizate în parallel cu acţiunile sale în Ucraina. Făcînd un exerciţiu în oglindă a situaţiei din Siria, vedem cît de multă ipocrizie există în acţiunile Rusiei. Legitimarea campaniei ruse din Siria a fost făcută sub pretextul unei adresări a lui Assad către Rusia, care în opinia lor este unicul lider legitim, de a sprijini lupta împotriva rebelilor sirieni. Adică dacă preşedintele Poroşenko, care este considerat de toate statele (inclusiv Rusia) unicul lider legitim în Ucraina, s-ar adresa lui Obama sau Merkel să bombardeze rebelii din estul Ucrainei, Putin ar accepta şi n-ar avea nimic împotrivă? Răspunsul îl cunoaşteţi.