Vladimir Tismăneanu

După anii „idilici” 1944–1945, când sovieticii au pretins că n-ar intenționa să stabilească regimuri comuniste în Europa Centrală și de Est, lucrurile au început să se schimbe dramatic. Războiul Rece a devenit din ce în ce mai intens. Războiul civil din Grecia, care începuse în 1944, a intrat într-o etapă mai violentă, Occidentul și-a înăsprit opoziția față de tacticile insurecționale comuniste din variile țări, iar Stalin a ajuns la concluzia că era momentul să abandoneze orice retorică liniștitoare despre fronturile populare și coalițiile naționale.

La Kremlin se ajunsese într-o fază a luptelor sălbatice pentru putere. Două facțiuni rivalizau pentru poziția dominantă în anturajul îmbătrânitului despot. Pe de-o parte, erau aparatcicii moscoviți conduși de Gheorghi Malenkov și Lavrenti Beria. De cealaltă, din ce în ce mai obsedați în a-i demonstra lui Stalin angajamentul neobosit față de principiile luptei de clasă internaționale, se situau fostul șef de partid din Leningrad Andrei Jdanov și asociații săi.

Pentru Jdanov, susținerea britanică a forțelor anticomuniste din Grecia și apoi decizia Statelor Unite de a ajuta refacerea economică în Europa de Vest prin Planul Marshall erau indicii clare că vremea antantei (sau înțelegerii) cu foștii aliați „burghezi” ajunsese la sfârșit. Potrivit acelui sacerdot al ortodoxiei staliniste, începea o nouă etapă a luptei ireconciliabile dintre forțele păcii și progresului și acelea alea reacțiunii și războiului. Nu mai exista nicio posibilitate pentru „căile naționale către socialism”.

Strigătul de luptă al lui Jdanov adresat tuturor comuniștilor și „forțelor progresiste” viza strângerea rândurilor în jurul Uniunii Sovietice, „fortăreața visurilor umanității de egalitate și fericire”. Această teorie formulată de Jdanov, la acea dată principalul adjunct al lui Stalin și țarul ideologic de la Kremlin, avea să fie „alfa și omega” internaționalismului comunist până la moartea lui Koba, în martie 1953.

Jdanov și-a deslușit strategia intensificării războiului de clasă internațional și a elaborat implicațiile pentru Europa de Est într-o întâlnire secretă care a avut loc în Polonia la Szklarska Poręba în septembrie 1947. Cu acea ocazie, reprezentanții partidelor comuniste bulgar, cehoslovac, francez, italian, polonez, român, sovietic și iugoslav s-au întrunit pentru a pune la punct un răspuns comun la ceea ce Stalin identificase drept noul comportament agresiv al imperialismului american. Conclavul a culminat prin crearea Biroului de Informații al Partidelor comuniste și muncitorești cu sediul la Belgrad. Zămislirea acestei noi instituții, numită de obicei Cominform, indica dorința Moscovei de a ține sub control tendințele centrifuge din lumea comunistă.

Deși era văzut ca un succesor al Cominternului, acestui Birou îi lipseau statura și influența globală a defunctei Internaționale. Spre exemplu, el nu includea unele din cele mai influente partide angajate la acel moment în războaie civile (partidele comuniste chinez și grec). Și mai simptomatică era absența albanezilor și est-germanilor, ceea ce însemna că acest Cominform nu includea toate partidele comuniste europene conducătoare în mod real sau potențial.

Comuniștii iugoslavi au fost printre cei mai vocali în a cere acțiuni coordonate împotriva Occidentului și și-au acuzat colegii din Italia și Franța de „defetism”, „capitulaționism” și „oportunism de dreapta”. La momentul întâlnirii secrete de la Szklarska Poręba, prestigiul lui Jdanov în Uniunea Sovietică și printre comuniștii din întreaga lume era la apogeu.

Trecuse doar un an de când acesta îi atacase pe poeta Anna Ahmatova și pe satiristul Mihail Zoșcenko pentru o așa-zisă deviere de la dogmele realismului socialist, potrivit căruia „reprezentarea artistică a realității trebuie legată de sarcina transformării și educării ideologice a muncitorilor în spiritul socialismului”. În timpul campaniei anticulturale din 1946, Jdanov formulase, de altfel, teoria șovină, profund anti-occidentală a pretenției Marii Rusii la superioritate morală, precum și obligația intelectualilor de a se conforma cât se poate de strict directivelor de partid. Voi mai reveni asupra întâlnirii din Polonia și efectelor jdanovismului asupra configurației postbelice a lumii...

A existat (și există încă) în Europa Centrală și de Est o anumită nostalgie pentru vremurile când Praga, Budapesta, Bucureștiul și Varșovia erau adevărate capitale europene, leagănul unor îndrăznețe experimente culturale situate în avangarda modernității artistice.

Pentru a oferi câteva exemple: în timpul primelor decenii ale secolului XX, Franz Kafka și-a scris povestirile și romanele la Praga, iar Budapesta a fost „cartierul general” al unui febril mediu intelectual, ilustrat de nume precum Georg Lukács, Arthur Koestler sau Béla Bartók. În ceea ce privește Bucureștiul, aici și-au făcut debutul literar, în perioada interbelică, autori precum Eugen Ionescu, Mircea Eliade sau Emil Cioran.

În această parte a lumii, fantomele trecutului continuă să bântuie imaginația colectivă. Uneori, ele contribuie la pace și reconciliere; alteori, ele inspiră și mobilizează resentimente și animozități. Pentru a fi capabili să înțelegem actualul mozaic etnic, politic și cultural, precum și implicațiile pentru viitor, este vital să revizităm experiența istorică a țărilor est-europene în perioada 1918–1945, deci înainte de ascensiunea regimurilor comuniste după a doua conflagrație mondială.

Ar putea părea un clișeu, însă pentru națiunile Europei de Est, trecutul precomunist este un adevărat prolog. Aceste națiuni, ale căror cetățeni au intrat în comunism cu o experiență limitată a valorilor democratice (de pildă, libertatea de exprimare), ar putea astfel să organizeze mai bine sisteme politice tolerante și non-autoritare. În același timp, reconstrucția democratică din toate aceste țări a depins și depinde de capacitatea lor de a face față moștenirii multor chestiuni etnice, sociale și politice nerezolvate.

Ieșirea din comunism a generat erupția unor mult timp refulate forțe explozive, însă, așa cum spunea filosoful politic francez Jean-François Revel, vechile probleme sunt deopotrivă noi probleme, caracteristice secolului XXI—adică insolubile în absența democrației și statului de drept.

Pe parcursul secolului al XIX-lea, Europa de Est a făcut pur și simplu parte din Răsărit. Să fim înțeleși, Occidentul știa de existența ungurilor, românilor și polonezilor, însă atitudinea larg răspândită a fost aceea a unei benigne negări. Cele mai multe din țările pe care le discut aici au apărut ca state-națiune independente în urma prăbușirii marilor imperii europene în 1917–1918.

Anterior Primului Război Mondial, existența dominației imperiale austro-ungare a ținut în frâu multe din conflictele religioase, culturale și etnice care au asediat Europa de Est după 1918. Cu ale ei tensiuni nerezolvate, lumea care a reieșit din cenușa defunctelor imperii și visul wilsonian al democrației universale părea croită pentru sângeroase explozii de intoleranță și exclusivism. Statele-națiune create pe baza unor asemenea nobile principii precum dreptul la autodeterminare au asigurat prea puțină protecție pentru minorități.

Noile granițe au fost desenate spre a-i împăca pe învingători și protejații acestora. Ele au ignorat adesea condiția unor largi minorități, ale căror apeluri la autonomie culturală au fost considerate adevărate acte de insubordonare de către grupurile etnice dominante. Germanii și maghiarii din Cehoslovacia, ucrainenii și evreii din Polonia, maghiarii, evreii și ucrainenii din România au fost cu toții printre cei care au simțit pe propria lor piele consecințele hărțuirilor etnice și chiar persecuțiilor...