Vladimir Tismăneanu

Revoluțiile din 1989–1991 au dat o lovitură mortală pretenției ideologice potrivit căreia viața umană poate fi structurată în acord cu design-uri științifice propuse de un stat major sau doctrinari revoluționari. Aceste mișcări au contracarat apoteoza dominării birocratice prin centralitatea drepturilor omului. „A vedea precum un stat”, spre a folosi formula lui James C. Scott, s-a dovedit a fi o strategie cu consecințe catastrofice.

Anumiți oameni au aclamat aceste revoluții tocmai pentru că erau non-iacobine, non-teleologice și non-ideologice. Erau anti-utopice deoarece refuzau să urmeze orice plan dinainte stabilit. Accentuând ideea caracterului non-utopic al Cartei 77, Václav Havel a descris elocvent fundamentul pe care s-a clădit rezistența care a alimentat prefacerea revoluționară din 1989: „Un aspect esențial al atitudinii «disidente» este că ea vine din realitatea umanului aici și acum. Acordă o importanță mai mare unor adesea repetate și consistente acțiuni concrete […] mai degrabă decât unor soluții fundamental abstracte și plasate într-un viitor incert”.

Revoluțiile din 1989 au umplut golul dintre existența publică și cea privată prin restabilirea unor „relații umane autentice, care să prezerve comunicarea directă și reală a vieții private, fiind în același timp influente politic, contrapondere la statul birocratic și opresiv”. (vezi contribuția lui Ivars Ijabs în volumul coordonat de Serguei Oushakine, In Marx’s Shadow)

Cu excepția unor concepte vag definite precum „societate civilă”, „reîntoarcerea la Europa” și „suveranitate populară”, aceste revoluții s-au produs în absența și în pofida vreunei ideologii. Și pentru că ideologia devenise doar o justificare a minciunilor de stat, coerciției, terorii și violenței, disidenții—de la Soljenițîn la Havel—au insistat asupra nevoii de depășire a schizoidelor himere ideologice și de redescoperire a puterii de galvanizare a unor concepte precum demnitate, identitate, civilitate, adevăr, transparență, încredere și toleranță.

De pildă, filosoful ceh Jan Patočka (1907–1977), el însuși victimă a comunismului pentru rolul central jucat în crearea Cartei 77, considera că ceea ce aveau în comun disidenții Andrei Saharov și Aleksandr Soljenițîn „era un anumit sentiment al adevărului propriei umanități care eclipsa orice sloganuri dogmatice sau avantaje materiale ce le-ar fi putut fi oferite”. Ca răspuns la pretenția totalistă a mișcării totalitare, disidenții au reafirmat ceea ce același Patočka a conceptualizat drept „grija pentru suflet”. De aceea, comunismul s-a trezit confruntat cu indivizi care respingeau atât „traiul în minciună”, cât și orice poziții mesianice.

Politologul leton Ivars Ijabs chiar remarca în analizele sale că aceasta ar putea fi o explicație inclusiv pentru ceea ce a urmat după 1989: „Ideea traiului în adevăr a lui Václav Havel, precum și noul evoluționism al lui Adam Michnik, antipolitica lui György Konrad și alte concepții disidente sunt, de fapt, strategii ale rezistenței pe termen lung—nicidecum instrucțiuni pentru societățile civile după restabilirea democrațiilor liberale”.

După prăbușirea ordinii leniniste, peisajul moral al postcomunismului a fost marcat de confuzie, uri veninoase, dorințe nesatisfăcute și nesfârșite gâlcevi. Acesta este buimăcitorul, adesea înfricoșătorul teritoriu în care își fac reapariția mitologiile politice.

În cuvintele aceluiași Havel, „căderea comunismului a distrus acel înveliș al uniformității, iar lumea a fost surprinsă moțăind de explozia unor neanticipate diferențe ascunse sub el, fiecare dintre ele—după atât de mult timp petrecut în umbră—simțind o nevoie naturală de a atrage atenția asupra ei, de a-și sublinia unicitatea și deosebirea față de celelalte” (The Post-Communist Nightmare).

Extincția ideologică a formațiunilor leniniste a lăsat în urmă un vacuum care a fost umplut de constructe sintetice inspirate din moștenirile comuniste și postcomuniste ale regiunii: naționalism, liberalism, socialism democratic, conservatorism, populism, neo-leninism și chiar un fascism recondiționat. Ideologia etnocentrică, la fel de amăgitoare precum cea comunistă, a devenit noul crez salvaționist, o sursă cvasi-mitică de identificare.

György Konrad spunea că atunci când conflictele pe bază de naționalitate anulează orice altceva și când înalții sacerdoți ai intelighenției susțin obsesia națiunii pentru platitudini romantice, avem parte de ceea ce se numește isterie politică. Persistența ruinelor ideologice în societățile post-leniniste și ecourile tentațiilor totalitare ale secolului trecut i-au făcut pe est-europeni vulnerabili în fața reînviatelor spectre ale unor salvaționisme alternative (ex: clericalism, conservatorism etnocentric și populism). Havel ne-a avertizat, într-adevăr, că ideologia este „o cale înșelătoare de a ne raporta la lume. Ea oferă ființelor umane iluzia identității, a demnității și a moralității în același timp cu înlesnirea ruperii de toate acestea”.

În inima marxismului se află un mit milenarist despre justiție, fraternitate și egalitate, un vis social despre o lume perfectă în care vechiul conflict dintre om și societate, dintre esență și existență, va fi fost depășit. Mai mult ca orice altceva, marxismul a reprezentat o grandioasă invitație făcută ființelor umane de a se angaja într-o căutare pasionată a Cetății lui Dumnezeu și de a o construi hic et nunc.

Leninismul s-a bazat pe aspectul său utopic în măsura în care a propus ceea ce Eric Weitz a descris ca fiind „viziunea încăpătoare” a dezvoltării istorice: „Îndepărtând ruinele trecutului, ei au crezut că vor deschide calea creării unei noi societăți care să înlesnească ultima eflorescență a spiritului uman” (vezi A Century of Genocide. Utopias of Race and Nation). Se prea poate ca această aventură umană să fi eșuat definitiv, însă nevoile adânci la care a încercat să ofere răspuns marxismul nu s-au sfârșit.

Potrivit lui Leszek Kołakowski, „marxismul a fost cea mai mare fantasmă a secolului XX”. O filosofie care a proclamat praxisul drept criteriu al adevărului și a insistat că realitatea concretă reprezintă testul propriei validități, a fost în mod dramatic gonflată de imposibilitatea practică a propriei implementări potrivit planurilor originale. Așa cum spunea Leszek Kołakowski în neîntrecuta sa trilogie, „auto-deificarea umanității, căreia marxismul i-a dat o expresie filosofică, a sfârșit asemeni multor astfel de tentative, fie individuale sau colective: s-a dovedit a fi aspectul absurd al servituții umane”.

În opinia regretatului istoric polonez Andrzej Walicki (1930–2020), conceptul dublu-fațetat de libertate al lui Marx a inspirat osatura conceptuală a stalinismului. Pe de-o parte, era vorba de libertate ca „un control conștient, rațional asupra forțelor economice și sociale”; pe de alta, noțiunea libertății individuale trebuia înlocuită de „libertatea de specie”—eliberarea naturii comunale a umanității (vezi Marxism and the Leap to the Kingdom of Freedom). Leninismul a susținut un telos al „dictaturii democratice” (pasămite singura democrație reală) și al „comunismului”, având partidul drept entitatea magică capabilă să injecteze conștiință și să ofere tipul de conducere care să ducă la bun sfârșit călătoria (vezi Claude Lefort, Complications).

O astfel de schemă conceptuală a discursului ideologic, combinată cu ceea ce Rachel Walker a numit „convențiile perene care o guvernează” (ex: „dogmatism” vs. „apărarea purității marxism-leninismului”), a oferit o continuă (deși de intensități diferite) narațiune a emancipării: utopia în acțiune! Nu mai este atunci deloc surprinzător argumentul potrivit căruia revoluțiile din 1989 au cauzat stângii occidentale ceea ce Jan-Werner Müller a identificat, pentru cazul german, drept „pierderea utopiei”.

În al cincilea capitol (Melancholy, Utopia and Reconciliation) al cărții sale Another Country, Müller oferă un excelent exemplu în favoarea argumentului meu. Scriitorul Jurek Becker (1937–1997), fost emigrant din RDG, a declarat că, „într-un anumit fel, dincolo de toate experiențele și toate perspectivele, a existat speranța că țările socialiste pot găsi o altă cale. Acest lucru s-a sfârșit acum”. Justificând votul său împotriva unificării, Becker răspundea: „cel mai important lucru despre țările socialiste nu este nimic vizibil, ci o posibilitate”. Scriitorul german Uwe Timm (80 de ani) adăuga și el: „Trebuie să ne amintim că socialismul în RDG a însemnat o alternativă la RFG, ce e drept una urâtă și hiperdimensionată birocratic, dar totuși o alternativă, iar faptul că acest «socialism real», în pofida tuturor osificărilor, ar fi fost capabil de auto-transformare nu este o simplă aserțiune. Acest lucru este demonstrat de mișcările democratice de tip grassroots”.

Raymond Aron conchidea el însuși efortul de-o viață de a analiza marxismul prin colosalul faliment teologic și practic al acestuia: „Profeția, contrazisă deopotrivă de evoluția capitalismului și experiența așa-numitelor regimuri socialiste, rămâne la fel de goală ca la început: Cum anume ar deveni proletariatul clasa dominantă? De ce anume ar deveni proletariatul clasa conducătoare? De ce ar avea brusc o eficiență fără precedent proprietatea colectivă? Ce baghetă magică ar împăca autoritarismul și planificarea centralizată cu libertatea personală și democrația? Ce era să înlocuiască economia de piață dacă nu planificarea birocratică? Mistificarea a început cu Marx însuși atunci când și-a numit profeția științifică”.

Acesta este, într-adevăr, felul în care apare marxismul după convulsivul secol XX: un milenarism confuz și lipsit de orizont, având prea puțin de-a face cu realitatea și cu provocările civilizației industriale, incapabil să ofere ca remedii pentru suferința umană altceva decât sloganuri goale și dogme osificate.