Vladimir Tismăneanu

În anul 1989, multe din percepțiile și convingerile adânc înrădăcinate cu privire la stabilitatea statelor comuniste au fost brusc contrazise de exploziile sociale și politice din Europa de Est. Spectaculoasa prăbușire a Zidului Berlinului, cel mai strident simbol al separării dintre Est și Vest, a contribuit la o dramatică alterare a geografiei politice a Europei.

Semnificația acestor transformări nu poate fi nicicând supraestimată: ca urmare a acelor evenimente, Europa a arătat cu adevărat altfel. Descătușarea energiilor sociale și politice din Europa de Est, precum și recrudescența unor îndelung negate pasiuni etnice, au fost lucruri care au contat enorm pentru toți cei interesați de construirea unei ordini internaționale pașnice și prospere. În ultimele trei decenii, cine a reușit să supraviețuiască mai bine tranziției la economia de piață și la o ordine politică pluralistă a avut de câștigat. În cazurile mai puțin fericite, am asistat la conflicte care au izbucnit într-o zonă spasmodică din punct de vedere istoric, iar viitorul acestor state pare a fi încă marcat de rivalități, tensiuni și dezbinare.

N-ar trebui să uităm că cele două războaie mondiale au început în inima Europei. Conflictele care au preexistat comunismului n-au fost defel abolite pe perioada celor patru decenii de socialism de stat. Din contră, ele au continuat să existe sub pojghița subțire a propagandei marxist-leniniste. Noțiuni precum internaționalismul proletar sau comunitatea socialistă n-au existat decât în mințile doctrinarilor comuniști. În realitate, tradițiile și memoriile trecutului au continuat să inspire eforturi colective și individuale de descotorosire de regimurile totalitare. Distincția dintre Europa Est-Centrală și restul Europei Estice a servit la clarificarea diferitelor niveluri de opoziție la comunism.

Din cea de-a doua categorie au făcut parte țări precum Albania, Bulgaria, România și, într-o anumită măsură, Iugoslavia, iar din prima, Cehoslovacia, Ungaria, Polonia și ceea ce se numea Republica Democrată Germană. Istoria, incluzând și cunoașterea tradițiilor politice și religioase ale acestor țări, ne poate ajuta să înțelegem dinamicile lor diferite, atât sub comunism, cât și în post-comunism.

Comunismul nu a putut șterge distincțiile înrădăcinate în secole de evoluții politice, economice și culturale diferite. Era una să aparții imperiilor Habsburgic sau German, și cu totul alta să fii parte din sferele de dominație otomană și rusă. În partea balcanică a Europei, dezvoltarea politică în timpul secolului al XIX-lea a fost târzie și convolută. În Europa Est-Centrală, instituțiile au fost fondate pe conceptul occidental de drepturi juridice și individuale. În Europa Sud-Estică, societatea civilă a fost subdezvoltată și extrem de fragilă. Fundamentele pluralismului rămâneau precare și vulnerabile în fața uzurpărilor dictatoriale.

Pentru a înțelege amplitudinea și obstacolele din calea reconstrucției democratice în acea parte de Europă, istoria rămâne un instrument indispensabil. Toate țările din regiune au fost relativ noi constructe statale, produsul unor mari redeșteptări naționale caracteristice secolului XIX. Toate și-au datorat actuala dimensiune și formă aranjamentelor internaționale din urma celor două cruciale conflagrații ale veacului trecut. În același timp, pentru națiunile din acea parte de continent, însuși conceptul de „Europa de Est” a sunat a discriminare. Revoluțiile din 1989, printre multe alte efecte, au reînviat identitățile europene ale acestor națiuni. Când oamenii au ieșit pe străzi la Praga, Leipzig, Timișoara și Sofia, ei au făcut-o nu doar din motive economice.

Probabil că mai mult decât dezastrul economic al socialismului de stat, plictisul universal și cantonarea în universul politic și social al unei asfixiante dictaturi birocratice i-a făcut pe oameni să fie nefericiți și frustrați. După euforia primelor luni post-revoluționare, părea deja că vechile racile s-au întors: croații protestau împotriva hegemoniei sârbe, sârbii îi acuzau pe croați și sloveni de porniri secesioniste, etnicii maghiari din România denunțau încălcări ale drepturilor lor minoritare, etnicii turci din Bulgaria era scoși țapi ispășitori de către susținătorii unei națiuni balcanice omogene, slovacii îl ocărau pe președintele Václav Havel drept campion al supremației cehe, cehii deplângeau naționalismul slovacilor, Lech Wałęsa recurgea la insinuări antisemite în timpul campaniei sale prezidențiale împotriva criticilor și adversarilor, și așa mai departe.

În toate aceste țări, democrația părea a fi mai mult un ideal decât o realitate procedurală. În Europa Sud-Estică, fostele partide comuniste reușeau să supraviețuiască primei unde a șocului revoluționar. În Europa Est-Centrală, și-au schimbat nu doar numele, ci și comportamentele, și au părut să se convertească la valorile social-democrației. Clivajul regiunii era cel dintre țările care o rupseseră definitiv cu sistemul comunist și cele care rămăseseră pe la jumătatea drumului, precum România, Serbia sau Bulgaria. Cu excepția Cehoslovaciei, niciuna din aceste țări nu putea invoca o consistentă tradiție democratică.

În același timp, nu trebuie să uităm că schimbările aveau loc pe fundalul integrării europene și că prețul pentru înscrierea pe drumul unor noi forme de politică autoritară putea însemna izolarea internațională și perpetuarea aceleiași stări de subdezvoltare care și provocase, de altfel, sfârșitul comunismului...

Născut la Târgu Mureș în 1953, poetul, dizidentul și activistul civic Géza Szőcs s-a stins din viață pe 5 noiembrie 2020 la Budapesta. A murit de coronavirus, asemeni altui disident din anii lui Ceaușescu, Paul Goma. Era președintele PEN Clubului maghiar și consilier personal pe probleme de cultură al premierului Viktor Orban. Situație paradoxală ţinând cont de atașamentul său pentru ceea ce putem numi tradiția europeană din literele maghiare, atât de diferită de opţiunile lui Orban și ale partidului Fidesz. Géza știa acest lucru și a încercat să definească situația: „Sunt unii care spun că n-am devenit o figură definitorie în literatură pentru că prietenii mei politici nu-mi înțeleg poemele, iar cei care le înțeleg nu sunt prietenii mei politici”.

În România, în anii 80, Géza a fost editorul revistei samizdat „Contrapuncte” (Ellenpontok), a fost urmărit, arestat și interogat de Securitate, și-a menţinut nealterată verticalitatea. Textele publicate în contracultura disidentă erau palme date cenzurii literaturii maghiare dintr-o Românie tot mai autarhica și mai xenofobă. Géza a simțit direct efectele politicii de „omogenizare” practicată de regim, a înțeles că rezistența civică este singura strategie menită sa salveze valorile reale.

Între 1986 și 1990 a beneficiat de azil politic în Elveția. A colaborat intens cu secţia maghiară a postului de radio Europa Liberă. A revenit la Cluj, a devenit senator UDMR. S-a stabilit apoi în Ungaria. Credea sincer într-o identitate transilvană, îl enervau naționalismele stridente. Era un susținător al tradiţiilor maghiare, însă nu unul din categoria fundamentalismului etnicist.

În anii din urmă, s-a remarcat prin criticile aduse obsesiilor anti-Soros, inclusiv a pozițiilor prietenului său politic, premierul Orban. Géza, pe care l-am cunoscut încă din octombrie 1987, nu era omul reflexelor automate, al adeziunilor mecanice. Intervenția sa la conferința internațională pe care am organizat-o la New York în 1987 era un apel pentru respectarea demnității intelectualilor din Europa de Est. Textul este inclus în volumul „Debates on the Future of Communism”, publicat la editura Macmillan în 1990, pe care l-am coordonat împreună cu Judith Shapiro. Alți autori: Mihai Botez, Agnes Heller, Ferenc Feher, Miklos Haraszti, Dorin Tudoran, Aleksandr Zinoviev, Carlos Alberto Montaner, Jan Vladislav.

Numele lui Géza Szőcs aparține, neîndoios, acelui domeniu al memoriei pe care îl numesc istoria onoarei în Europa Centrală și de Est. Să se odihnească în pace…