Vladimir Beşleagă

Cred că cel mai frumos omagiu în memoria celui care a fost Valeriu Babansky va fi să citez următoarele rânduri din cartea „Mojud”:

„Fă-mă Doamne unealta păcii tale./Acolo unde este ură lasă-mă să semăn iubire./Unde este umilinţă – iertare,/Unde este îndoială – încredere,/Unde este disperare – speranţă,/Unde este întuneric – lumină,/Unde este tristeţe – bucurie./Fă-mă Doamne mai mult s-o caut decât s-o găsesc,/Mai mult să înţeleg decât să fiu înţeles,/Mai mult să iubesc decât să fiu iubit./Căci prin dăruire primim./Prin iertare suntem iertaţi/Şi prin moarte ne naştem la viaţă veşnică”.
Cred că aceste rânduri cuprind întregul destin al lui Valeriu Babansky.

Aş putea să mă opresc la acestea, pentru că nu am prea multe de adăugat, dar, cu îngăduinţa dumneavoastră, odată ce ne-am adunat aici şi sunt prezenţi mulţi tineri, care ar vrea să ştie cine a fost acest autor? ce a fost ? ce a vrut el? ce a căutat? ce a găsit şi ce n-a găsit? am să relatez câteva momente.

Valeriu Babansky vine dintr-o zonă aparte a românimii, din sud, din Bugeac, dintr-o localitate care se numeşte Babele, situată pe malul unui lac, cu sonoritate bizară: Ialpug.

A intrat în literatură debutând cu versuri.

A scris apoi nuvele.

În proza ultimelor decenii Valeriu Babansky se plasează alături de Nicolae Vieru. Nicolae Vieru, un scriitor care a plecat de timpuriu din viaţă. Au fost amândoi prieteni buni. Ca şi cum un singur suflet. Deşi între ei existau şi divergenţe. Eram adesea martor la discuţiile lor şi totdeauna mă impresiona modul cum vorbeau despre artă, despre creaţie, despre lume, despre viaţă.

Nicolae Vieru a plecat subit din viaţă. Seara a lucrat la un manuscris, a ascultat muzică bună, s-a culcat, iar dimineaţă a fost găsit mort în pat.
Valeriu Babansky a lucrat la această ultimă carte a sa cu toată dăruirea, cu tot sufletul lui.

Când a pus punct la ultimul rând, la ultima pagină, s-a întâmplat cea ce s-a întâmplat: a plecat şi el din viaţă.

Nu a fost un om care să zacă, să chinuie pe cineva, să facă greutăţi celor apropiaţi. Aceasta ar mai fi o paralela între cei doi.

Cred că acuma stau împreună în ceruri şi discută ceea ce n-au reuşit să clarifice aici, pe pământ.

Dar mai stau amândoi şi ascultă ce spunem noi despre dânşii...

Au fost doi poeţi de reală valoare.

Dar au deţinut, în acelaşi timp, şi funcţii de nomenclatură.

Ambii.

Timp de vreo două decenii, sub regimul văcarului filozof Bodiul.

Primul: preşedinte al Uniunii Scriitorilor din RSSM.

Cel de-al doilea: redactor şef al publicaţiei literare „Cultura Moldovei” („CULTURA”, „Literatura şi Arta”).

Amândoi au terminat-o trist de tot.

Dar despre asta mai spre sfârşitul acestor note.

De ce mi-am amintit de ei?

Pentru că, realmente, au fost, s-ar părea, FIRI FOARTE DIFERITE. Şi chiar au fost. I-am cunoscut binişor, fiind colegi de generaţie, dar şi, parţial, de serviciu timp mai mult sau mai puţin îndelungat.

Primul moment, care m-a determinat să aştern aceste amintiri-reflecţii, care, consider eu, ar prezenta un anume interes nu doar pentru un istoric al literaturii, ci pentru oricine se interesează de psihologia şi destinul fiinţei umane, este anul 1965, când a avut loc istoricul Congres al scritorilor din RSSM, când au răsunat de la tribună voci care au pledat pentru revenirea la alfabetul românesc, manifestare calificată de oficialităţile vremii drept naţionalistă.

Fusesem, abia cu câteva zile înainte de acel Congres, primit şi eu, cu mare întârziere din cauza păcatelor mele ... anti... şi naţio... în tagma scriitorilor sovietici moldoveni. Iar la Congres colegii m-au ales în comisia de numărare a voturilor la alegerea noului Preşedinte.

Tineretul literar clocotea. Tineretul literar vroia să aibă un preşedinte tânăr.

Facţiunile celor bătrâni i-au propus şi susţinut pe doi: Pavel Boţu şi Victor Teleucă.

A ieşit Pavel Boţu, deşi Victor Teleucă avea o biografie care inspira mai multă încredere din partea organelor oficiale, inclusiv a celor... oculte. Da, i s-a oferit şi lui o funcţie nu mai puţin importantă: cea de redactor-şef, care era, în acelaşi timp, una de tribun al regimului, dar şi de supraveghetor al procesului literar...

E o poveste lungă, complexă, modul cum şi-au exercitat aceşti doi poeţi-nomenclaturişti funcţiile, despre care lucru vom avea, poate, ocazia să ne pronunţăm cu altă ocazie. De data aceasta ţin să mă opresc doar asupra principiilor de bază, ba chiar fundamentale, de care s-au condus colegii mei în activitatea lor publică, mai exact, în funcţia ce li s-a încredinţat de PARTID.

Zic asta bazându-mă pe fapte cunoscute de mine, personal, pe viu, la concret, activând alături de ei, dar şi pe cele mărturisite de unul şi de celălalt.

„Pavele, îl atenţionam pe tânărul preşedinte: de ce porneşti treaba asta? Ştii prea bine că instanţa (aşa obişnuia dânsul să denumească CC-ul: INSTANŢA!) n-o s-oaccepte. Şi în zadar te apuci... „La care dânsul îmi replica cu dezvotatu-i simţ de politician, care învăţase câte ceva aflat în funcţia de redactor-şef adjunct al oficiosului de partid „Moldova Socialistă”: Lasă că ştiu eu ce fac: o dată nu merge, a doua oară merge... „Adică: să perseverăm... Să insistăm...”

Şi cu adevărat, o dată se înfundau iniţiativele lui, ca, de ex., în 1968, când au fost înaintaţi doi scriitori la Premiul de stat, N. Costenco şi umila mea persoană, dar ambii am fost torpilaţii... Alteori, însă, a luat foc...

Acesta era Preşedintele Pavel Boţu.

Iar Victor Teleucă, redactorul-şef al „Culturii”? Revista apărea joia. Mucalitul Vasile Vasilache ar fi numit-o Joiana, dacă nu i-ar fi fost milă de blânda făptură care ne dă lapte... În schimb zicea aşa: „Cea mai neagră zi a săptămânii este Joia”... „De ce, frate Vasile?”... „Apare „Cultura”...

Iată , dar, că peste ani, când s-a stins din viaţă poetul Victor Teleucă, cel care în timpul declanşării Mişcării de Renaştere şi Eliberare Naţională de la sfârşitul anilor '80 s-a retras în umbră, departe de scriitorii activi şi rebeli, zic peste ani mi-am amintit, ca prin miracol, o vorbă a lui, spusă în nu ştiu ce împrejurări, care mi-a deschis brusc înţelegerea în ce a constat tragedia vieţii lui...

Zise aşa: „Eu, când am de întreprins, de făcut, de hotărât ceva, un lucru, o treabă, ştiu, mă pricep cum să procedez, cum să fac... Dar mi se întâmplă nu ştiu ce, îmi vine aşa ceva, că mă opresc, şi... ştii, aşa... Şi până la urmă FAC INVERS decât ceea ce şi cum mă gândisem la început, în prima clipă....”

Aţi remarcat momentul?

„FAC INVERS !” Adică: contrar adevărului, pe care l-a intuit şi-l ştia de la bun început.

Contrar BUNULUI SIMŢ.

Ce tragedie să fii pervertit într-atât de sistem cu toată hidoasa lui ideologie antiumană!

10 mai 2015

P.S. Şi Pavel, şi Victor au căzut victime ale sistemului: unul a plecat prematur din viaţă prin suicid, al doilea secerat de cancer...

Dumnezeu să-i odihnească în Împărăţia Lui...