Vladimir Beşleagă

Au fost doi poeţi de reală valoare.

Dar au deţinut, în acelaşi timp, şi funcţii de nomenclatură.

Ambii.

Timp de vreo două decenii, sub regimul văcarului filozof Bodiul.

Primul: preşedinte al Uniunii Scriitorilor din RSSM.

Cel de-al doilea: redactor şef al publicaţiei literare „Cultura Moldovei” („CULTURA”, „Literatura şi Arta”).

Amândoi au terminat-o trist de tot.

Dar despre asta mai spre sfârşitul acestor note.

De ce mi-am amintit de ei?

Pentru că, realmente, au fost, s-ar părea, FIRI FOARTE DIFERITE. Şi chiar au fost. I-am cunoscut binişor, fiind colegi de generaţie, dar şi, parţial, de serviciu timp mai mult sau mai puţin îndelungat.

Primul moment, care m-a determinat să aştern aceste amintiri-reflecţii, care, consider eu, ar prezenta un anume interes nu doar pentru un istoric al literaturii, ci pentru oricine se interesează de psihologia şi destinul fiinţei umane, este anul 1965, când a avut loc istoricul Congres al scritorilor din RSSM, când au răsunat de la tribună voci care au pledat pentru revenirea la alfabetul românesc, manifestare calificată de oficialităţile vremii drept naţionalistă.

Fusesem, abia cu câteva zile înainte de acel Congres, primit şi eu, cu mare întârziere din cauza păcatelor mele ... anti... şi naţio... în tagma scriitorilor sovietici moldoveni. Iar la Congres colegii m-au ales în comisia de numărare a voturilor la alegerea noului Preşedinte.

Tineretul literar clocotea. Tineretul literar vroia să aibă un preşedinte tânăr.

Facţiunile celor bătrâni i-au propus şi susţinut pe doi: Pavel Boţu şi Victor Teleucă.

A ieşit Pavel Boţu, deşi Victor Teleucă avea o biografie care inspira mai multă încredere din partea organelor oficiale, inclusiv a celor... oculte. Da, i s-a oferit şi lui o funcţie nu mai puţin importantă: cea de redactor-şef, care era, în acelaşi timp, una de tribun al regimului, dar şi de supraveghetor al procesului literar...

E o poveste lungă, complexă, modul cum şi-au exercitat aceşti doi poeţi-nomenclaturişti funcţiile, despre care lucru vom avea, poate, ocazia să ne pronunţăm cu altă ocazie. De data aceasta ţin să mă opresc doar asupra principiilor de bază, ba chiar fundamentale, de care s-au condus colegii mei în activitatea lor publică, mai exact, în funcţia ce li s-a încredinţat de PARTID.

Zic asta bazându-mă pe fapte cunoscute de mine, personal, pe viu, la concret, activând alături de ei, dar şi pe cele mărturisite de unul şi de celălalt.

„Pavele, îl atenţionam pe tânărul preşedinte: de ce porneşti treaba asta? Ştii prea bine că instanţa (aşa obişnuia dânsul să denumească CC-ul: INSTANŢA!) n-o s-oaccepte. Şi în zadar te apuci... „La care dânsul îmi replica cu dezvotatu-i simţ de politician, care învăţase câte ceva aflat în funcţia de redactor-şef adjunct al oficiosului de partid „Moldova Socialistă”: Lasă că ştiu eu ce fac: o dată nu merge, a doua oară merge... „Adică: să perseverăm... Să insistăm...”

Şi cu adevărat, o dată se înfundau iniţiativele lui, ca, de ex., în 1968, când au fost înaintaţi doi scriitori la Premiul de stat, N. Costenco şi umila mea persoană, dar ambii am fost torpilaţii... Alteori, însă, a luat foc...

Acesta era Preşedintele Pavel Boţu.

Iar Victor Teleucă, redactorul-şef al „Culturii”? Revista apărea joia. Mucalitul Vasile Vasilache ar fi numit-o Joiana, dacă nu i-ar fi fost milă de blânda făptură care ne dă lapte... În schimb zicea aşa: „Cea mai neagră zi a săptămânii este Joia”... „De ce, frate Vasile?”... „Apare „Cultura”...

Iată , dar, că peste ani, când s-a stins din viaţă poetul Victor Teleucă, cel care în timpul declanşării Mişcării de Renaştere şi Eliberare Naţională de la sfârşitul anilor '80 s-a retras în umbră, departe de scriitorii activi şi rebeli, zic peste ani mi-am amintit, ca prin miracol, o vorbă a lui, spusă în nu ştiu ce împrejurări, care mi-a deschis brusc înţelegerea în ce a constat tragedia vieţii lui...

Zise aşa: „Eu, când am de întreprins, de făcut, de hotărât ceva, un lucru, o treabă, ştiu, mă pricep cum să procedez, cum să fac... Dar mi se întâmplă nu ştiu ce, îmi vine aşa ceva, că mă opresc, şi... ştii, aşa... Şi până la urmă FAC INVERS decât ceea ce şi cum mă gândisem la început, în prima clipă....”

Aţi remarcat momentul?

„FAC INVERS !” Adică: contrar adevărului, pe care l-a intuit şi-l ştia de la bun început.

Contrar BUNULUI SIMŢ.

Ce tragedie să fii pervertit într-atât de sistem cu toată hidoasa lui ideologie antiumană!

10 mai 2015

P.S. Şi Pavel, şi Victor au căzut victime ale sistemului: unul a plecat prematur din viaţă prin suicid, al doilea secerat de cancer...

Dumnezeu să-i odihnească în Împărăţia Lui...

În aprilie curent, timp de trei zile (24,25,26), s-a desfăşurat la Chişinău Olimpiada republicană a elevilor la limba şi literatura română. A demarat în incinta liceului „Onisifor Ghibu”, a continuat şi s-a încheiat în sala de conferinţe a liceului româno-german „Mihail Kogălniceanu”.

Am fost invitat de colegii critici literari Mircea V.Ciobanu şi Maria Pilchin să particip la masa rotundă cu subiectul: „De ce citim? De ce scriem?”

Punctez mai jos, CÂTEVA IDEI, pe care le-am expus în faţa junilor aspiranţi la... gloria literară.

„De ce citesc?”- „Pentru că îmi face plăcere să... citesc”.

„De ce scriu?” - „Pentru că... citesc”.

Acesta a fost răspunsul cel mai scurt. Dat fiind că se cereau unele explicaţii şi detalizări, am zis următoarele: „Citesc de la şase ani. Înainte de a merge la şcoală. M-a învăţat maică-mea: cu slove vechi bisericeşti. Cu caractere ruseşti. Cu litere româneşti...”

Sar peste alte date şi amintiri şi consemnez aspecte ale procesului şi psihologiei lecturii, formulate pe baza experienţei personale de mai multe decenii de cititor pasionat. Or, am avut destul timp, într-o viaţă de om, să-mi dau seama de multele secrete ale PATIMII LECTURII, din care am adus câteva.

Cititul ca o minune în viaţa omului. Amintiţi-vă spusa cronicarului Miron Costin: „Nu e alta mai plăcută şi mai de folos zăbavă în viaţa omului ca cetitul cărţilor!” După care am adresat tânărului public întrebarea: „Voi câţi ani de liceu faceţi?” Răspunsul: „12.” Dar ştiţi că istoria umanităţii numără vreo zece mii de ani? Istoria scrisă, vreau să zic. Or, în fiecare an de şcoală, un copil, ca şi cum ar parcurge prin acumulare de cunoştinţe, ceea ce a aflat omenirea într-o mie de ani!

Acum despre... secrete.

1. Ce e o carte, un text, dacă nu un şir, o multitudine de simboluri, pe care eu, cititorul, vin să le descifrez?

Or, descifrându-le, pun în acele simboluri sensurile mele, peste şi lângă cele ale autorului. Asta nu altceva înseamnă decât că devin un fel de co-autor al autorului cărţii. Ba... realmente co-autor. Doar eu, cititorul, dau viaţă cărţii!

2. Când scriu, ca şi cum m-aş scinda în două persoane-entităţi: sunt, concomitent, autorul-auctorul textului, dar tot eu şi... cititorul a ceea ce scriu. Da, da, în chiar timpul elaborării textului! E ceea ce se numeşte feedback, relaţie inversă. Or, dacă cititorul din mine, care îl asistă pe autorul scriind, nu ar fi captivat de cele ce scrie autorul din mine, ar mai continua acesta să mâzgălească hârtia sau să chinuie tastatura?

3. La întrebarea: DE CE SCRIU? am răspuns astfel: citesc, citesc, citesc şi tot citesc... Munţi de cărţi am citit şi tot citit... Şi iată, la un moment dat, simt că nu dau peste cartea pe care aş dori s-o citesc...

Atunci ce fac?

MĂ APUC ŞI O SCRIU EU!

11 mai 2015

P.S. Ajuns la această vârstă, după decenii şi decenii de lecturi, am o stranie senzaţie-intuiţie că... TOATE CĂRŢILE LUMII, ŞI CELE SCRISE ŞI CELE NESCRISEÎNCĂ, SE AFLAU, PREEXISTAU DEJA, LA MODUL VIRTUAL, ÎN MINE.

IAR CĂRŢILE CE LE CITEAM ÎN REALITATE NU FĂCEAU ALTA DECÂT SĂ LE... ÎNVIE...

V.B.