Vladimir Beşleagă

E un titlu intrigant, nu e aşa? Despre care rude o fi oare vorba? te întrebi imediat ce-ţi apleci ochii peste el. De sărăcie să nu mai amintim, o găsim la tot pasul, dar să te ocupi dumneata de nişte sărăntoci ai… Europei, pardon e curat provocare!

Ei bine, dar nu vă spuneam în primul „Eugen Lungu”, că Domnia Sa e şi poet şi prozator, şi… romancier, la care adăugam că… practică toate genurile, existente şi… inexistente. Da, da, şi inexistente!

Care: genuri? Ce genuri o mai fi descoperit E.L.?

Nu ştiu nici eu cum să le numesc, dar caut pentru textele sale o denumire cât de cât potrivită şi nu sunt în stare să ghibăcesc vreuna.

Eseu? Medalion? Schiţă? Repoprtaj? Informaţie? Relatare? Că de… studiu sau exegeză sau cercetare sau investigaţie sau relatare sau… sau… sau …sau ce-o mai fi pe acolo nici vorbă nu poate fi, pentru că… Să vedeţi şi Dumneavoastră pentru ce… pentru că?

Adică: într-un text de nici patru păginuţe de carte să ataci o problemă, asupra căreia şi-au rupt dinţii atâţia filozofi, sociologi, cărturari, cronicari, poeţi şi mai ştiu eu cine, ca aceea a specificului (năravurilor, apucăturilor, mofturilor, într-un cuvânt, a psihologiei) poporului român, e un act destul de… temerar, ca să nu zic riscant.

„Ca totdeauna, forfotă mare la Cannes. Apar vedetele. Tigrii elitei cinematografice au mersul relaxat și nepăsător… „Aşa debutează textul… Da, pare a fi un reportaj de la faţa locului, da? Pare! Ba chiar foarte pare! Felul viu, dinamic, cu atâtea detalii de adevărat maestru al descrieri, punerii în scenă, al desfăşurării lucrurilor ne vădesc un ditamai prozator. Dacă nu v-a convins încă, vă mai aduc câteva pasaje: „Covorul roşu incită mulţimea, învolburează sângele în aorte, o face să se agite ca o stihie”. Şi în continuare: „Apar în grup compact şi membrii juriului. Steven Spieberg! O-o-o! Nikole Kidman! Uau! Şi aşa de vreo şapte ori”…

Aşa e că v-aţi văzut transportaţi la… Cannes?

Aşa e că participaţi (fie şi imaginar) la celebrul festival de filme?

Autorul ne-a şi prins în gheare.

Suntem din clipa asta ai lui!

Ce urmează? Pentru ce ne-a aruncat pe ochi şi pe minte arcanul vrajei sale?

„La marginea micului grup, un tânăr cu priviri timide şi gesturi vizibil stângace. Se repliază grăbit odată cu grupul de granzi, trăgând cu coada ochiului la titraţii săi colegi… Astfel ni-l introduce în scenă pe cel care i-a prilejuit aceste reflecţii. Dar să continuăm citatul, chiar dacă e un pic mai lung de astă dată: „Măreţia şi solemnitatea momentului, aurele monştrilor sacri de lângă el îl strivesc autoritar, îl fac să ezite, să-şi calculeze fiecare mişcare, fiecare rotire a capului, atingere, privire. Frica de a greşi îl dezintegrează, îi paralizează uşor voinţa, dar îl face şi foarte nostim, foarte apropiat publicului. Deoarece zâmbetul său nu e încă unul reflex, e natural ca atunci când te întreţii cu cineva drag, şi nu emană încă politeţea şcolită, cu irizări glaciale. El nu are superbia metalică a celor pentru care marele spectacol cannez e ceva obişnuit, aproape rutinar…”

Aici rup firul pentru un moment şi vreau să vă întreb, dar direct: aţi mai avut ocazia să citiţi în vreo carte de proză din ultimul timp o portretizare atât de inspirată, de o asemenea fineţe şi exactitate, de parcă autorul ar lucra cu un penel şi nu susţinut de tocitele-răstocitele bietele noastre cuvinte? Dacă da, atunci să-mi numiţi acea carte, pentru că eu nu o cunosc.

Dar cine este personajul pe care a ţinut să ni-l prezinte cu atâta drag E.L.?

„Tânărul simpatic, abia adoptat în banda marilor mahări ai ecranului şi (încă) vrăjit el însuşi de grandoarea SHOW-ului e Cristi Mungiu”…

Îl cruţ pe eventualul cititor al acestor rânduri de alte extrase din excelentul text al lui E.L. şi precizez doar că, aşa cum spune CV-ul lui Cristian Mungiu, talentatul regizor român s-a învrednicit în 2007 de premiul PALM D’OR, pentru filmul „4 Luni, 3 Săptămâni şi 2 Zile”, fiind selectat în componenţa juriului Festivalului de filme de la Cannes.

Un român în acest mai mult ca prestigios juriu internaţional!

Ne întrebăm: dar de ce a fost atât de impresionat Eugen Lungu, de a decis să elaboreze cu atâta minuţiozitate şi dăruire acest… hai să-I zic: microportret al înzestratului cineast? Doar ca să ne arate cum se ţine un novice în marea „bandă” a „mahărilor” cinematografiei?

Ba de loc!

Ideea a fost să ne demonstreze, dar nu prin speculaţii seci, abstracte, plicticoase, ci… pe viu, emoţionant, copleşitor, cum se comportă „rudele sărace ale Europei”, care suntem nu alţii decât noi, şi asta chiar şi atunci când avem toate datele de a fi la egal cu acei „mahări”, ba, uneori, chiar superiorI!

Pentru o idee ca aceasta făcea să-ţi pui harul la treabă şi să oferi cititorului un text de zile mari…

19 iulie 2014

P.S. În partea a doua, întru exemplificarea unui asemenea comportament E.L. se referă destul de detailat la discursul scriitorului polonez Henryk Sienkiewicz cu ocazia înmânării premiului Nobel în 1905. Anume polonezul ar fi fost acela, care a denunţat ipostaza de „rudă săracă la un festin al nababilor”.

Să fie doar o paralelă?

Şi între cine: între două personaje? Sau: între două popoare: ROMÂNI ŞI POLONEZI?

V.B.

P.P.S. Am mai citit o dată aceste reflecţii ale lui Eugen Lungu, dar şi searbedele mele gânduri pe marginea lor, m-am oprit asupra întrebării pe care am formulat-o ceva mai sus şi mi-am zis pe un ton f. critic: De ce ar fi să te - să îl întrebi pe autor, dacă ai clar enunţat răspunsul, în chiar ultimul alineat?

Iată-l: „Se pare (observaţi cu câtă precauţie o face? - V.B.) că SMERITA NOASTRĂ ÎNCLINARE DE A NE IDENTIFICA ÎN PERMANENŢĂ CU RUDA SĂRACĂ se clonează odată cu noi şi nu ne părăseşte nici în rarele clipe de graţie când performanţa noastră o egalează sau chiar o întrece pe cea a performerilor din oficiu. De aceea spatele ni se gârboveşte chiar şi pe treapta de sus a podiumului, căci ceea ce pentru ei e o legitate, o rutină chiar, pentru noi e o minune dumnezeiască. Căci A RĂZBI DE LA MARGINE (LA CENTRU - V.B.) E ÎNTR-ADEVĂR UN MIRACOL pe care cei care se înfruptă din mijlocul lui nu-l vor înţelege NICIODATĂ”.

Asta-i marea IDEE.

Ăsta-i marele ADEVĂR, pe care ni-l deschide, o dată în plus, Eugen Lungu - artistul şi gânditorul de mare talent şi profunzime.

20 iulie 2014

Recent, la Librăria din Centru, patronată de poetul Emilian Galaicu-Păun, redactorul şef al editurii Cartier, unde, de ani buni, în fiecare joi, au loc lansări de carte, cu participarea unui impunător public, (ţin să menţionez, că, între timp, acest local a devenit un adevărat centru de promovare a lecturii şi cărţilor bune, apărute la editura-mamă, dar şi la altele, fie din Republica Moldova, din România sau dintr-o altă ţară), a avut loc un eveniment, zic eu, ieşit din comun.

O dublă lansare.

Două cărţi semnate de acelaşi autor.

Care se numeşte EUGEN LUNGU.

- Două cărţi? De Eugen Lungu? Se va întreba vreun curios care nu a auzit de acest nume. E vreun poet? Prozator? Scrie cumva... romane? Şi tocmai două cărţi... deodată?

Îmi asum eu îndrăzneala să-l dumiresc pe acel eventual, hai să-i zic cititor curios, deşi nu aş pune mâna în foc că deţine această calitate, odată ce a formulat o atare întrebare:

- Da. Eugen Lungu e şi poet, Eugen Lungu e şi prozator, Eugen Lungu scrie romane, Eugen Lungu practică toate genurile care există şi care nu există, pentru că dânsul se pricepe să scrie despre cărţi aşa cum puţini ştiu să o facă, cu dragoste, cunoaştere, cu inspiraţie, şi nu doar despre carte ca atare, ci şi despre autorul ei, despre viaţa lui. Despre epoca în care a trăit. Scotoceşte în tainiţele procesului de creaţie. Ajunge să descopere lucruri şi detali pe care nici cei mai îndărătnici cercetători de profesie nu reuşesc să le dezgroape. El le aduce şi ni le pune în faţă şi atunci cartea despre care ne vorbeşte capătă o strălucire nemaipomenită. Adică ne deschide tainele ei. Dar şi despre autor să vezi ce de-a detalii şi momente noi ştie să pescuiască...

Dar, mai întâi, să le numesc: un volum de studii, exegeze şi analize ample asupra unor subiecte şi apariţii editoriale cu titlul „Poetul care a îmbrăţişat Luna”, scos de editura PRUT în seria SCRIITORI CONTEMPORANI (vom aminti doar recenzia, de fapt, o disecare amănunţită, cum nu s-a făcut în altă parte a volumului de memorii postum „VIAŢA UNUI OM SINGUR” de Adrian Marino şi cel de al doilea ,o culegere de medalioane, impresii de lectură, reflecţii asupra actului creator vizând opere şi personalităţi din alte domenii: muzică, arte plasice etc., apărut la CARTIER.

Anume asupra acestei din urmă mă voi opri în rândurile ce urmează, mai exact asupra a două texte de la finele cărţii.

Cităm din „CÂRJA LUI DALI”: „Era încă foarte tânăr când a găsit-o în podul casei. Împreună cu ea a coborât o coroană veche, ambele înscriindu-se perfect în neobosita lui paranoia. Coroana îi va „împodobi adeseoari semnătura „cârja va face figuraţie, aproape ca un element viu, în multe din tablourile sale: NĂLUCA SEX-APPEAL-ului, ÎNGERUL DOMNULUI ARHITECTONIC AL LUI MILLET, CLIPA SUBLIMĂ Ş.A.” Urmează alte detalii legate de acea CÂRJĂ, care devin chiar două, după care autorul face o comparaţie între cârje şi faimoasele mustăţi ale lui Salvador Dali: „Uneori noduroase, cârjele sale, cu o bifurcare exagerată spre vârf, amintind uşor de „U”-ul zburlit al propriilor mustăţi par mai primitive decât cele de la subsuoara schilozilor lui Breugel”...

Desigur, nu toată lumea cunoaşte opera lui Salvador Dali la fel ca autorul nostru, or domnia sa se refere la detalii şi particularităţi ce caracterizează persoana pictorului, adică nu ne prezintă creaţia acestuia, iar eseul ne este oferit ca un microportret, desigur, unul aparte, bizar ...

Ei bine, Eugen Lungu îl are în vedere pe un cititor versat, iniţiat, şi îşi poate permite să schiţeze acest micromedalion. O lume întreagă ştie că Salvador Dali a fost un excentric, dar iată că autorul îl califică drept un... paranoic.

Tocmai acest fapt m-a determinat să mă opresc asupra acestui detaliu şi să înccrc a-mi expune propria opinie.

Să mai aduc un extras din alt eseu, care îl vizează pe inconfundabilul artist al secolului XX.

Se intitulează „Salvador Dali şi coautorul său”. Citez: „Salvador Dali era... înrâurit de un ...sfânt. Puţini ştiu acest amănunt, chiar dacă pictorul nu l-a ascuns niciodată. Dimpotrivă, punea în evidenţă această succesiune de idei prin chiar titlul tabloului, devenit celebru: HRISTOSUL SFÂNTULUI JUAN DE LA CRUZ”... Urmează, la mică distanţă sintagma: „Inopinata conexiune între sfânt şi pictor exploatează faima de SALTIMBANC nu numai a omului Dali, ci şi a pictorului Dali”...

Odată ajuns aici (bineînţeles, mă voi referitoare doar la eseurile despre Dali), voi încerca a expune unele reflecţii pe care mi le-a prilejuit cartea colegului meu, exprimându-i totodată gratitudinea că mi-a reînviat anumite amintiri.

Dar amintiri frumoase!

În toamna lui 1980, după ce făcusem, în anul precedent, prima ieşire din ţarcul sovietic (la aproape 50 de ani!), a apărut posibilitatea unei călătorii turistice în America, pe linia sindicatelor, dar... Ce-o fi intervenit, că acel voiaj a fost substituit cu o croazieră pe Mediterarna, în decursul căreia am vizitat o serie de ţări riverane.

Între care şi Spania.

Debarcând de pe motonavă, am mers cu autocarul la o localitate, unde am vizitat un muzeu DALI. Nu spun: SALVADOR DALI, pentru că nu sunt sigur că aşa se numea, dat fiind că în Wikipedia figuează şi un MUZEU GALA DALI. Anume acela să fi fost?

De ce zic asta? Pentru că....

Era un edificiu neobişnuit, undeva la margine de orăşel, pe aproape de o mănăstire, nu departe de un golf... Avea acel edificiu o construcţie bizară. Înalt, ca o carcasă. Dar ceea ce am văzut la intrare, pe din părţile aşa zisei porţi, te da gata!

Din dreapta şi din stânga intrării, se înălţa câte o coloană înaltă. Poate chiar surclasând clădirea. Iar acele două coloane ce reprezentau? Din ce erau clădite?

Nu o să ghiciţi niciodată (dacă nu cumva aţi văzut minunea) !

Una, din dreapta, ba poate, din stânga, (nu contează!) era sclipuită toată din anvelope vechi de automobil, puse una peste alta! una peste alta! una peste alta! Zeci, sute ! o cogeamite coloană de anvelope uzate! Iar cea din stânga, poate din dreapta, (nu contează!) era din ce... credeţi? Din cutii de televizoare vechi, descărnate, fră tuburile lor electronice, numai şi numai cutiile, puse una peste alta! una peste alta! Una peste alta! pââân hăăăt suus, mai nalt ca acea carcasă de clădire care nici edificiu nu poate fi numit, ia, o... bizarerie!

Ei, bine, noi, care veneam dintr-o lume semi-sălbatecă, acolo, unde televizorul abia începea să pătrundă, unde automobilismul abia se infiltra, timid de tot, să vedem asemenea munţi de roţi şi televizoare, era ceva absolut fantastic.

Intrăm în incinta MUZEULUI, Largă incinta. Nu-mi amintesc ce-o mai fi fost expus acolo, dar imaginea unei estrade, un podium de vreo 5 pe 5 metri, nu prea înaltă, pe care erau aranjate mulajele în mărime naturală, cu expresii dintre cele mai groteşti, a unei echipe de jazz band, iarăşi ne-a dat gata! Cu atât mai abitir, că în centrul acele i echipe se înălţa o solistă interpretă, îmbrăcată absolut sumar, care îşi zicea cântarea cu picioarele, de altfel, apetisante, puse pe umerii orchestranţilor-viorişti, trompetişti, saxofonişti, baterişti, toţi în fracuri negre, cu mustăţi, cu braţuri arcuite şi cu obrajii umflaţi la limită..

Am urcat sus, la galerie.

Aici am văzut minuni peste posibilităţile mele expresive spre a fi prinse în cuvinte.

Mă voi limita la un singur moment, care m-a impresionat atât de profund, că aş putea zice că m-a marcat pe viaţă, astfel că, ori de câte ori se întâmplă să văd un tablou (o reproducere, desigur!), o imagine a celebrului pictor, să citesc un text de sau despre Salvador Dali, niciodată nu-mi vin în minte ceva legat de firea şi comportamentul său straniu până la patologic, ci acea imagine de o frumuseţe, de un realism, de o perfecţiune genială, pe care am avut nesperata ocazie s-o văd, să stau îndelung în faţa ei, s-o contemplu şi s-o iau cu mine pentru toate zilele mele...

Ca pe un ideal de frumuseţe feminină.

Ca pe o imagine divină.

Ca pe o adevărată Zeiţă.

Cine era?

GALA ERA.

Era prezentată În tuşe de creion.

Simplu.

Negru.

Dar atât de fin, cu atâta exactitate, încât mi-a făcut impresia că o văd vie pe Gala.

Goală.

Respirând.

Privindu-mă şi ea pe mine.

Da, de dincolo de sticla, care o proteja de privirile noastre profane.

GALA LUI DALI!

15 iulie 2014-

P.S. Nu acept calificativele de: paranoic. Şi nici de: saltimbanc. Cu referire la Salvador Dali. Accept doar: bizar, excentric.

P.S. Scriind într-unul din eseurile sale (excelente!) despre opera regretatului maestru al cuvântului artistic, adevărat juvaergiu, regretatul Vasile Vasilache, Eugen Lungu a intuit şi formulat un adevăr fundamental: VASILE VASILACHE SCRIE AŞA CUM VORBEŞTE ŞI VORBEŞTE AŞA PRECUM SCRIE.

A putut să spună numai unul Eugen Lungu

P.P.S. Salvador Dali este reprezentantul emblematic al suprarealismului. Şi ca operă. Şi ca personalitate. Şi în ce priveşte conduita şi comportament. Dânsul s-a identificat totalmente şi plenar cu principiul metodei pe care o reprezintă...

P.P.P.S. „Pentru cine arta înseamnă (se identifică cu) viaţa, Viaţa aceluia este o artă!” E un epigraf la o carte despre titanul muzicii ( ZEUL MUZICII!), Johann Sebastian Bach.

V.B.