Linkuri accesibilitate

Vladimir Beşleagă



Am vizionat recent acest spectacol.

E unul cu adevărat cutremurător!

Şi asta graţie textului elaborat de fondatoarea primului nostru teatru... underground, dramaturgul de excepţie care este Nicoleta Esinencu, dar şi celor trei interpreţi de reală vocaţie scenică: Veaceslav Sambriş, Doriana Talmazan şi Irina Vacarciuc.

Citisem cu ceva timp în urmă textul lui Petru Negură care prezenta detailat şi cu mult simţ analitic respectiva realizare a Teatrului Spălătorie. Am avut atunci anumite rezerve în a acepta integral tezele formulate de Domnia Sa referitor la participarea populaţiei civile la ceea ce s-a numit ulterior Holocaustul sau masacrarea evreilor în timpul celui de-al doilea război mondial, în special în Basarabia şi Transnistria.

Pe ce mă bazam în judecăţile mele?

Mai întâi, că am trăit acea epocă şi, chiar dacă eram un copil, am cunoştinţa anumitor fapte de care să mă conduc. Apoi, pentru că problema Holocaustului în România anilor de război are istoria ei ceva mai veche şi, iarăşi, la vîrsta maturităţii, am putut să urmăresc modul cum a evoluat dezbaterea asupra unui fapt istoric mai mult decât tragic.

Ceea ce m-a zgâriat la inimă la lectura acelui text semnat de reputatul istoric şi sociolog a fost afirmaţia, subliniată cu ... gras, a participării gospodarilor basarabeni la răfuieli contra evreilor... Or, este ştiut că tonul l-au dat organele de stat, militarii, iar civilii nu au făcut decât să se lase pradă instinctelor sălbatice, care de când e lumea izbucnesc şi se manifestă în modul cel mai execrabil. La orice naţiune, la orice etnie, la orice populaţie dezlănţuită, haotizată, isterizată...

Primul argument că nu este justificat calificativul de Holocaust în România, deci, şi în Basarabia şi Transnistria, e că într-o emisiune televizată de la începutul anilor '90 ai secolului trecut, însuşi venerabilul Alexandru Şafran, şef rabinul comunităţii evreeşti din România la vremea lui, iar la timpul respectiv stabilit în Elveţia, s-a pronunţat în auzul lumii întregi, că faptele în România s-au prezentat de aşa natură, încât nu cad sub incidenţa calificativului de Holocaust...

Da, este o problemă discutabilă, dar şi a arunca asupra unui întreg popor o vină ca aceasta iarăşi e un greu păcat...

Am mers să vizionez spectacolul.

Dar înainte de asta, zile şi nopţi la rând, am dialogat, aşa cum obişnuiesc la vârsta mea, cu propria memorie, cu propria conştiinţă. Mi-am amintit tot ce văzusem, şi ştiam, şi am trăit în viaţa mea legat de nenorocirile bieţilor evrei, oameni ca şi noi, aşa cum îi ştiam din copilărie şi pe tot parcursul vieţii...

Am stat o oră cât a durat reprezentaţia aproape fără să... respir.

Sala mică, eu în primul rând de bănci, actorii la câţiva paşi...
Vocile lor răsunau ca şi cum din... fiinţa mea.

Un asemenea teatru nu am mai văzut demult. Nu spectacol, ci directă trăire a unor întâmplări din alt secol, dar mai vii şi mai tulburătoare decât viaţa însăşi!

Acţiunea se derula, sobru, cu argumente, cu cifre, cu nume concrete, totul documentat, totul strict verificat...

Marea durere, cumplita suferinţă a unui popor...

Eram ca şi cum hipnotizat de cele ce auzeam, dar şi vedeam, iar într-un colţ al minţi se zbătea întrebarea: „Dar care va fi finalul? Cum se va încheia această sinistră crimă a secolului XX? Pentru că ceea ce mă „zgâriase la inimă” la lectura textului respectiv persista în subconştient. Oare să rămână până la sfârşit povara cea grea a păcatului aruncată pe obrazul şi conştiinţa neamului meu pentru crimele împotriva fraţilor evrei?”

Dar iată că în finală a venit cazul cu sinuciderea liderului ghetoului din Chişinău, care bizuindu-se pe magnanimia oficialităţilor, a trimis sute de tineri, chipurile, la muncă, dar aceştia aşa şi nu au mai revenit, toţi fiind împuşcaţi... Când a înţeles că a fost înşelat, a decis că nu mai are nici dânsul dreptul la viaţă.

E îngrozitor, de-a dreptul incredibil, la ce mârşăvii se poate deda fiinţa aceasta care se numeşte... om...

Dar momentul de vârf al spectacolului a fost relatarea cazului cu un tânăr evreu, care împreună cu alţii era mânat dintr-un lagăr spre Tiraspol, unde îi aştepta... moartea. Dânsul a reuşit să evadeze şi s-a ascuns la o casă, într-o şură de fân, astfel că nu a putut fi prins... Gospodina casei l-a ocrotit şi când au venit soldaţii germani să-l ridice, ea a declarat că este fiul ei, al ei! al ei! că nu-l dă şi... cu preţul vieţii ei, al copiilor ei, i-a salvat viaţa... Mai trăieşte şi astăzi şi nu şi-a uitat mama adoptivă... Cea care s-a numit Varvara Pelin şi era din Mălăieşti,Transnistria...

Care e satul meu de naştere...

6 martie 2014

P.S. E un teatru de mare curaj.
E un spectacol de idei şi trăiri.

P.P.S. Un moment din acele vremuri negre, rămas adânc în memorie. Pe când era dusă o coloană spre zona aerodromului din Tiraspol, unde fusese săpată o groapă enormă în care urmau să fie aruncaţi, după ce vor fi fost mitraliaţi, zicea maică-mea, Dumnezeu s-o ierte, că o bătrână şi-a înălţat capul alb de-asupra celorlalţi şi a strigat către gloata ce stătea pe marginea şoselei şi privea cum îi duc la moarte: „Să ţineţi minte: cu noi or să plămădească, iar cu voi or să frământe!” Profetice cuvinte a spus acea bătrână evreică: pe front românii basarabeni au fost băgaţi de bolşevici în loc de carne de tun şi au pierit sute de mii! În timpul foametei au fost condamnaţi la moarte de aceiaşi bolşevici alte sute de mii! Apoi au venit deportările, una după alta... Astea ce au fost ?
Nu tot crime de genocid?
Vedeţi cumva vreo diferenţă între ele?

P.P.P.S. Mă va contrazice vreun spirit polemist, că acel caz cu mama care a salvat un copil este unul singular. Îi voi răspunde: dar jertfa lui Hristos nu e la fel? Nu a fost întru mântuirea lumii?

P.P.P.P.S. Cele două femei, una salvând o viaţă şi alta profeţind mari nenorociri, nu vă spun ceva?

V B.


la cei 79 de ani ai poetului)

Scriam recent în notele de pe blogul meu despre marele om de curaj şi vehementul critic al regimului totalitar care este Petru Cărare (pentru că este printre noi, deşi suferind, dar lucid ca totdeauna, plin de vervă, receptiv la toate cele ce ni se întâmplă!), scriam că a intrat, ca şi cum, într-un con de... umbră... Mai ziceam, apoi, că destinul a vrut ca să se nască pe 13 februarie, exact cu o zi înainte de a veni pe lume Grigore Vieru, ambii din 1935, ambii poeţi de o popularitate fără seamăn în spaţiul nostru, atunci, dar şi mai târziu (versurile lor au pătruns adânc în conştiinţa publicului larg, cum nu s-a întâmplat cu alţi autori)... Salutam iniţiativa ICR Chişinău de a prezenta opera poetului, alături de cea a lui Vieru şi Mihai Ursachi într-o expoziţie inaugurată în centrul capitalei... Relatam despre curajul unui grup de tineri scriitori (Petru Cărare, Vlad Ioviţă şi Gicu Vodă) de a omagia, prin depunere de flori la soclul lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, cele şase secole de la întemeierea legendară a Ţării Moldovei şi a centenarului Unirii Principatelor, care se împlineau în plin regim totalitar: 1959... Mai aminteam de modul amuzant, tipic cărarian, de a reacţiona la aflarea veştii că este concediat de la redacţia la care activa, şi asta pentru materialele critice la adresa marilor granguri ai vremii de atunci...

Eram colegi şi, în acea zi de tristă amintire, când am venit la redacţie, l-am găsit adunându-şi de prin sertare lucrurile personale ...
- Ce faci,Petre? l-am întrebat.
- Gata. S-a răsturnat ... covata... Plecăm...
- Şi eu?
- Şi tu... Dar ce-ai crezut?
- Unde... plecăm?

Şi atunci, în loc de răspuns, am văzut, fixată de-asupra capului lui, cu patru pioneze pe la colţuri, o foaie smulsă din revista „Krokodil”, pe care era desenat, şezând pe o bancă, la liziera unei păduri, cu picioarele unul peste altul, cu capul plecat a întristare, cu urechile pleoştite un iepuroi, iar dedesubt inscripţia, cu litere mari (desigur, pe ruseşte): „Concediat la propria dorinţă, din motivul că am cutezat a privi chiorâş la... nacealstfă”.

Ştiam că am păstrat acel număr de revistă, „Chipăruş”, din august 1959, dar nu puteam da de ea. În fine, după mai multe zile de scotociri prin vechi maldăre de hârtii, am găsit-o.

E un umăr de zile mari!
Ar merita să fie reeditat şi... tirajat, ca să se vadă ce lucruri erau în stare să facă un grup de oameni de spirit... Atunci, în acele condiţii, oameni buni!...

Reproduc poemul semnat de Petru Cărare :
Băile din Pompei
Blând şi chel, precum e luna,
Profesorul, dus pe gânduri,
Povestea de la tribuna,
Meşterită din trei scânduri:
„Dragi studenţi! Din vremea ceea
Ani prea mulţi s-au perindat,
Dar o baie din Pompeia
Până astăzi s-a păstrat.
Daţi-mi voie a vă spune,
Că pe-atunci - şi-mi pare rău -
Băile erau mai bune,
Decât azi la Chişinău.
Ca să vezi - să le duci dorul,
Clasa-ntâi, na ca acuma!”
Dar observă profesorul
Că s-a întrecut cu gluma;
Şi grăbit revine iarăşi,
Zornăind cuvinte grele:
„Dar să nu uităm, tovarăşi,
Cine
Se „mbăia în ele!”
Ăsta-i Cărare!

P.S. Precum a spus-o regretatul Eugen Cioclea, în finalul interviului nostru, când a venit mama lui la fratele decedat, pe care nu puteau să-l înmormânteze, pentru că nimeni nu era în stare să-i închidă ochii decât numai sora lui, aşa cum s-a şi întâmplat: Ăsta-i Dumnezeu!
23 februarie 2014

Încarcă mai mult

XS
SM
MD
LG