Vladimir Beşleagă

Într-una din zile, un vecin de garaj (din Valea Trandafirilor), pedalând pe bicicletă, mă întâlneşte şi, oprindu-se, mă întreabă:
-- Cine a foast Ion Vasilache?

Eu: --Poate... Vasile Vasilache? Scriitorul, autorul faimosului roman satiric „Povestea cu cocoşul roşu”...

El: -- Nu... Este o stradelă între Academie şi hotelul Chişinău...

-- A, mă dumiresc: e vorba de Ion Vasilenco!

-- Da, da: Vasilenco, confirmă dumnealui... Cine a fost ?

Iată, pe scurt, tragica poveste, pe care am relatat-o în plină... stradă:
„ L-am cunoscut foarte bine... De la Universitate... Eu am venit la facultate în 1950... Ion Vasilenco făcea parte din prima promoţie, cea din 1946—1951... Împreună cu Igor Creţu, Efim Levit, Petru Zadnipru, Vanda Zadnipru, Baca Deleanu, Ion Osadcenco... De altfel, de la Ion Osadcenco am aflat că Ion Vasilenco s-a înscris la matematici, dar dînsul l-a convins să vină la filologie (se cunoşteau de la liceu).
Da, cîteva date biografice: părinţii lui Vasilenco erau originari din Cetatea Albă, dar, în virtutea serviciului lor, Ion s-a născut la Paşcani. Cînd au intrat ruşii în România (1944) şi au prins a-i vâna pe basarabeni, au fost aduşi şi ei aici... Repatriaţi... forţat, ca atâţia alţii...
Ei bine, Ion Vasilenco era un om de mare şi aleasă cultură. După universitate a activat la Academie, la Institutul de limbă şi literatură... În anii de după moartea tiranului Stalin, în perioada aşa zisului dezgheţ hruşciovian (transcripţia aparţine eminentului lingvist Valentin Mândâcanu), când a demarat o activitate energică de readucere a literaturii clasice până atunci ţinută sub lacăt, Ion Vasilenco a scris şi publicat în săptămânalul de curaj „Cultura Moldovei” un eseu doct şi documentat despre opera gigantului Constantin Stere, pledând pentru repunera ei în circuitul de valori...
A fost ca o explozie! A pus pe jar întregul aparat ideologic –propagandistic al regimului comunist de ocupaţie. Cum? Constantin Stere? Acest personaj odios, care a fost unul din arhitecţii Unirii Basarabiei cu România în 1918? Astfel, s-a declanşat o întreagă campanie împotriva autorului acelui eseu, cu o avalanşă de adunări de partid, la care Ion Vasilenco era blamat şi calificat ca un neobrăzat colportor al unor idei burghezo-naţionaliste ş.a.m.d., în cunoscutul spirit agresiv bolşevic...
Scurt: a fost băgat la psihiatrie. A fost „tratat” ca să nu mai iasă de acolo.
S-a întîmplat să merg la acel ospiciu în vizită la un pacient şi am avut ocazia să-l văd şi să schimb câteva vorbe cu el, că doar ne cunoşteam bine... Erau scoşi în grup pentru vreo plimbare la aer sau, poate, duşi la vreo muncă, nu ştiu... Atît am reţinut, că era îmbrăcat într-o puifoaică albastră, cam peticită, că era rotund la faţă, efect al pastilelor cu care era îndopat... În ceea ce priveşte comportamentul lui, vorba, mi s-a părut firească, coerentă şi mi-am zis: de ce oare o fi ajuns aici...
Da, a fost internat în câteva rânduri, dar era lăsat pentru anumite perioade acasă... Familie nu a avut, se pare că stătea la o rudă, o soră... Şi un detaliu: pe când s-au declanşat atacurile furibunde împotriva lui, Ion Vasilenco era pe cale de a se căsători.. Cu o colegă de la matematici... Care s-a dezis de el...
Şi a survenit finalul.
Tragicul final: lăsat, precum ziceam, „acasă”, s-a dus la Petricani (mahalaua de jos a Chişinăului), pe unde trece calea ferată, şi s-a aruncat sub roţile trenului...

P.S. Lazăr Ciobanu, regretatul nostru coleg şi mare prieten al lui Ion Vasilenco, cu ceva timp înainte de propriul sfârşit prematur, a editat o carte, în care a adunat studiile savantului sacrificat...

P.P.S. În acea carte Lazăr Ciobanu a încercat să reproducă şi dosarul medical ,dar filele respective, adică acelea care ar fi adus lumină: cine, de ce, cum a fost băgat Vasilenco la casa de nebuni, erau toate smulse ...

P.P.P.S. În 1957 Ion Vasilenco a îngrijit ediţia Aleco Russo, „Opere”,în care era inclusă şi „Cântarea României”.

Recent a fost lansată o nouă carte despre viaţa şi activitatea celebrului compozitor Eugen Doga: „Muzica este prima şi ultima mea iubire”(Editura „Prut”,2013).

Nucleul cărţii îl constituie un amplu, sincer, facsinant dialog cu Eugen Doga, semnat de scriitoarea şi jurnalista Luminiţa Dumbrăveanu, care e şi coordonatoarea ediţiei. La eveniment au participat savanţi, scriitori, muzicieni, prieteni de o viaţă ai celui care a dus, ca nimeni altul, faima muzicii noastre departe în lume.

Manifestarea, care a a debutat cu interpretarea de către compozitor a câtorva melodii atât de cunoscute şi dragi nouă tuturor, dar şi cu alte confesiuni despre viaţa şi opera sa, a creat o atmosferă destinsă şi distinsă, în care au venit să se audă amintiri, reflecţii, aprecieri, exclamaţii de entuziasm ca mai rar în asemenea ocazii...

„Eugen Doga a fost apreciat la justa-i valoare, mai întâi, la Moscova, în metropola fostului imperiu, a ţinut să amintească ex-ministrul culturii, actorul şi regizorul Ion Ungureanu, un vechi şi permanent confrate de creaţie al lui Doga. Dar să vedeţi ce paradoxuri se produc! a urmat Domnia Sa. Eugen spune în confesiunile sale: „Ruşii mi-au furat casa” (Mocra, satul natal al compozitorului se află în zona separatiştilor transnistrieni). Şi tot ruşii îi adoră muzica şi-l au, ca şi cum ar fi unul de ai lor. Eu, care am activat atâţia ani în aceeaşi metropolă, vreau să vă amintesc că există două Rusii: Rusia adevărată, curată, dreaptă, Rusia marei culturi, şi o Rusie a ... pecenegilor, a oamenilor urâţi, agresivi, acaparatori”...

Despre forţa fermecătoare, profund naţională a creaţiei lui Eugen Doga au rostit cuvinte drepte şi sincere preşedintele Uniunii Scriitorilor din Moldova Arcadie Suceveanu, preşedintele Academiei de Ştiinţe a Republicii Moldova, Gheorghe Duca, ex-prim ministrul R. Moldova, Constantin Oboroc, directorul Institului Patrimoniului din cadrul Academiei, Aurelian Dănilă...

Una dintre revelaţiile acestei emoţionante seri a fost momentul în care compozitorul a făcut cunoscut celor invitaţi că în prezent lucrează la o serie de piese pe versuri de Veronica Micle. „Este o mare poetă, a menţionat Domnia Sa, cel care a compus minunata muzică pentru baletul Luceafărului eminescian. Veronica Micle a avut un destin mai mult ca fericit, cunoscând marea dragoste a poetului, dar tot ea a fost blamată, bârfită, nedreptăţită”...

Aşa cum în luările de cuvânt s-au făcut auzite afirmaţii, despre care se spune că ar fi... „vorbe mari”, exagerări, prea laudative, atunci când mi s-a oferit posibilitatea să-mi expun opinia, am zis, rezumând, următoarele: „1. Eugen Doga este născut în 1937, anul Marii Terori staliniste, când au fost executaţi mii, sute de mii de oameni nevinovaţi... Bunul Dumnezeu l-a adus pe lume ca să sporească adevărul şi frumuseţea acestei lumi... 2. Când a împlinit, anul trecut, 75 de ani, la manifestarea din cadrul Academiei, Domnia Sa a făcut o cutremurătoare mărturisire: După absolvirea Conservatorului, spre stupoarea mea, mi-am dat seama, că, în plan creator, nu m-am ales cu nimic, poate doar ceva... tehnică. Au urmat ani de tăcere, de zbucium lăuntric şi abia după asta, cu greu, am descoperit în mine acel izvor tainic, care m-a îndrumat pe căile adevăratei creaţii... ” Auzind asemenea destăinuiri, am avut ca şi cum un şoc. Pentru că şi eu, scriitorul, am trecut prin aceleaşi vârtejuri ale destinului şi etape grele ale devenirii, întru exprimarea adâncimilor sufletului. Deci, am conchis: „Atunci când sunt întrebat, în special, de către cei tineri: Cum e să creezi o Operă? Eu le răspund astfel: Mai întâi creează-te pe tine însuţi, ca Om, abia apoi să purcezi la crearea unei Opere. O Operă poate lua naştere doar dintr-o existenţă aleasă, profund umană, plină de muncă şi sacrificii...” 3. În ceea ce priveşte dacă e... un geniu cutare, dacă e mai mult sau mai puţin genial, pot să vă spun acest adevăr: Un geniu (mai)niciodată nu ştie că este un... Geniu. Şi nici nu e nevoie să ştie. Pentru că el nu este decât un instrument al Divinităţii, prin care Ea, Divinitatea, se manifestă...”