Vladimir Beşleagă

Notiţele unui mare leneş, carele, dacă nu ar fi fost să fie ca atare, ar fi scornit-sclipuit, în baza ideilor-momentelor-licăririlor-filgerărilor cu adevărat năsruşnice, dar amuzante ce-i trec prin cap, veritabile... perle artistice! Dar, precum am zis, lovit de dalac fiind—boala oilor—a catadixit doar să consemneze, scurt, dar scurt de tot, unele ca acestea:

d.e. DESPRE MINTE
ÎN—CĂL—ŢĂ---MINTE
ÎM---BRĂ—CĂ –MINTE
ÎN—GRĂ ---ŞĂ---MINTE,
Dar pe ...când:
ÎN—VĂ—ŢĂ—MIIIIINTE?
Sau:

Ieri, trecând prin zona hotelului „INTURIST”, văd venind în faţa mea doi bărbaţi: unul-înalt, impunător, în strai negru, dar cu capul alb-nins, iar barba, de tip corsar, ca spuma laptelui... Păşea demn, rar, de parcă ar fi împins cu pieptu-i întreaga istorie a lumii (unde? încotro? nu ştiu), iar alături de el păşea, parcă ţupăind , un omulean în galben, josuţ, serviabil, care vorbea ceva, dar eu nu auzeam ce anume, gesticula, arătând cu mâna ba într-o parte, ba în alta, spre un bloc, spre un altul, ca un ghid sau o călăuză..
Am avut o senzaţie de stranie întâlnire...
Ceva s-a produs în adâncul memoriei mele şi, aşa cum păşeam spre cei doi, la un moment dat , mi-a trecut prin minte gândul:
__Dar acesta seamănă cu...
Apoi:
__Dar dacă e cu adevărat... Paul Goma, aşa cum îl ştim din atâtea şi atâtea portrete, fotografii?...

După acea senzaţie stranie a venit şi întrebarea: „Dar ce să caute Paul Goma la Chişinău într-o zi ca ...asta?” Un alt gând s-a dat la primul: „Şi de ce: nu? E tocmai ajun de alegeri ... (iunie 2011) A sosit să-l susţină pe Dorin Chirtoacă”..
Ca să vezi ce supoziţii se pot isca într-o situaţie ca asta! Apoi: „Dar când a fost să vină la Academie, nu a venit!”
Ei, şi?
Dar acum a venit...
Astea toate între timp ce m-am apropiat, pas cu pas, de ei...
„Stai, mi-am zis: dar dacă e o iluzie a mea? Nu e un singur om pe lume cu o asemenea frumuseţe de barbă, albă ca laptele, rotundă de la ureche la ureche, tuşinată frumos şi îngrijită de minune...”
Apoi îmi zic:
„Iată, mă opresc în loc”...
Nu! Mai întâi am avut tentaţia să spun tare, cu voce mare:
„Domnule Paul Goma! Bine aţi venit la Chişinău!... Vă aşteptam demult! V-am dorit între noi...” Fără alte complimente de felul: „Sunteţi adevăratul şi singurul om drept şi curat în sânul acestui neam rătăcit şi... stricat”, dar aş fi apărut prea emfatic şi... am tăcut.
Iar când am ajuns în dreptul lor, am stat locului să-i aud: vorbesc în româneşte sau ... într-o altă limbă?
Am stat pe loc, m-am uitat după ei, şi, în timp ce se îndepărtau, mergând încet, bărbatul înalt , în negru, păşind drept, şi cel scund, de alături, urmându-l, dar nu au scos un cuvânt, de parcă ar fi intuit că vreau să-i aud...
Şi aşa... s-au dus în drumul lor, spre hotelul „Inturist”, iar eu... am rămas copleşit de iluzia aceea atât de frumoasă, dominat de enigma unei miraculoase întâlniri în acest oraş minunat, care este, totuşi, Chişinăul nostru...
6 iunie 2011.
Vai! Peste noapte toate s-au dus de-a berbeleacul!
NICI...MINUNAT
Şi
NICI AL NOSTRU
NU (MAI) ESTE
PI—ŞI---NĂ---UL !..

Într-una din zile, un vecin de garaj (din Valea Trandafirilor), pedalând pe bicicletă, mă întâlneşte şi, oprindu-se, mă întreabă:
-- Cine a foast Ion Vasilache?

Eu: --Poate... Vasile Vasilache? Scriitorul, autorul faimosului roman satiric „Povestea cu cocoşul roşu”...

El: -- Nu... Este o stradelă între Academie şi hotelul Chişinău...

-- A, mă dumiresc: e vorba de Ion Vasilenco!

-- Da, da: Vasilenco, confirmă dumnealui... Cine a fost ?

Iată, pe scurt, tragica poveste, pe care am relatat-o în plină... stradă:
„ L-am cunoscut foarte bine... De la Universitate... Eu am venit la facultate în 1950... Ion Vasilenco făcea parte din prima promoţie, cea din 1946—1951... Împreună cu Igor Creţu, Efim Levit, Petru Zadnipru, Vanda Zadnipru, Baca Deleanu, Ion Osadcenco... De altfel, de la Ion Osadcenco am aflat că Ion Vasilenco s-a înscris la matematici, dar dînsul l-a convins să vină la filologie (se cunoşteau de la liceu).
Da, cîteva date biografice: părinţii lui Vasilenco erau originari din Cetatea Albă, dar, în virtutea serviciului lor, Ion s-a născut la Paşcani. Cînd au intrat ruşii în România (1944) şi au prins a-i vâna pe basarabeni, au fost aduşi şi ei aici... Repatriaţi... forţat, ca atâţia alţii...
Ei bine, Ion Vasilenco era un om de mare şi aleasă cultură. După universitate a activat la Academie, la Institutul de limbă şi literatură... În anii de după moartea tiranului Stalin, în perioada aşa zisului dezgheţ hruşciovian (transcripţia aparţine eminentului lingvist Valentin Mândâcanu), când a demarat o activitate energică de readucere a literaturii clasice până atunci ţinută sub lacăt, Ion Vasilenco a scris şi publicat în săptămânalul de curaj „Cultura Moldovei” un eseu doct şi documentat despre opera gigantului Constantin Stere, pledând pentru repunera ei în circuitul de valori...
A fost ca o explozie! A pus pe jar întregul aparat ideologic –propagandistic al regimului comunist de ocupaţie. Cum? Constantin Stere? Acest personaj odios, care a fost unul din arhitecţii Unirii Basarabiei cu România în 1918? Astfel, s-a declanşat o întreagă campanie împotriva autorului acelui eseu, cu o avalanşă de adunări de partid, la care Ion Vasilenco era blamat şi calificat ca un neobrăzat colportor al unor idei burghezo-naţionaliste ş.a.m.d., în cunoscutul spirit agresiv bolşevic...
Scurt: a fost băgat la psihiatrie. A fost „tratat” ca să nu mai iasă de acolo.
S-a întîmplat să merg la acel ospiciu în vizită la un pacient şi am avut ocazia să-l văd şi să schimb câteva vorbe cu el, că doar ne cunoşteam bine... Erau scoşi în grup pentru vreo plimbare la aer sau, poate, duşi la vreo muncă, nu ştiu... Atît am reţinut, că era îmbrăcat într-o puifoaică albastră, cam peticită, că era rotund la faţă, efect al pastilelor cu care era îndopat... În ceea ce priveşte comportamentul lui, vorba, mi s-a părut firească, coerentă şi mi-am zis: de ce oare o fi ajuns aici...
Da, a fost internat în câteva rânduri, dar era lăsat pentru anumite perioade acasă... Familie nu a avut, se pare că stătea la o rudă, o soră... Şi un detaliu: pe când s-au declanşat atacurile furibunde împotriva lui, Ion Vasilenco era pe cale de a se căsători.. Cu o colegă de la matematici... Care s-a dezis de el...
Şi a survenit finalul.
Tragicul final: lăsat, precum ziceam, „acasă”, s-a dus la Petricani (mahalaua de jos a Chişinăului), pe unde trece calea ferată, şi s-a aruncat sub roţile trenului...

P.S. Lazăr Ciobanu, regretatul nostru coleg şi mare prieten al lui Ion Vasilenco, cu ceva timp înainte de propriul sfârşit prematur, a editat o carte, în care a adunat studiile savantului sacrificat...

P.P.S. În acea carte Lazăr Ciobanu a încercat să reproducă şi dosarul medical ,dar filele respective, adică acelea care ar fi adus lumină: cine, de ce, cum a fost băgat Vasilenco la casa de nebuni, erau toate smulse ...

P.P.P.S. În 1957 Ion Vasilenco a îngrijit ediţia Aleco Russo, „Opere”,în care era inclusă şi „Cântarea României”.