„Băltoaca„ este titlul cărţii semnată de Mihaela Perciun (Tracus Arte, Bucureşti, 2012, 178 pagini).
E a patra carte a autoarei. După cea de debut, ”O fabulă pentru rege” şi romanele „Printre vagoane” şi „Printre bărbaţi”.
Mihaela Perciun şi-a făcut intrarea în literatură oarecum târziu, dar... pe cal alb. A avut o gestaţie lentă, ca scriitoare, ceea ce i-a priit. De ce? Pentru că nu s-a manifestat ca... poetă, precum se întâmplă adesea pe la noi, ci, depăşind vârsta romantismelor şi acumulând experienţă de viaţă, una dură, s-a prezentat, de la chiar început, ca o prozatoare cu o voce distinctă, originală.
Remarcam, acum câţiva ani, în eseul „Vocile Mihaelei Perciun”, faptul că autoarea vine cu o viziune aparte asupra lumii şi omului, dar fără a mă explica mai pe larg. O să încerc s-o fac acum, când, cu prilejul apariţiei noului volum, am participat la lansarea acestuia şi am auzit şi opiniile altor colegi.
În luarea mea de cuvânt am spus: „Băltoaca”. De ce: BĂLTOACA? Pentru că e titlul unei excelente nuvelete din carte? Da, dar de ce anume pe acesta a preferat autoarea să-l scoată pe copertă? Pentru că „o băltoacă” ni-i destinul în această interminabilă tranziţie... După care am pus degetul pe primele trei litere şi am citit: „TOACA!” Vedeţi cum se pot inversa lucrurile? E suficient să-ţi schimbi punctul de vedere (racursiul) ca să apară toate cele altfel. Unde mai pui că imaginea de pe faţa cărţii este una răsturnată, -- o LUME PE DOS! Precum e cea în care hălăduim...
Maria Şleahtiţchi, în intervenţia sa, a opinat că Mihaela Perciun face o literatură a marginalului (marginalizaţilor). Că autoarea, uneori, recurge la finaluri bruşte, retezând naraţiunea dintr-o lovitură. Iulian Ciocan a fost de părerea că autoarea se lasă dusă de torentul scriiturii, că-i scapă controlul asupra desfăşurării acţiunii. Că se cam grăbeşte... Cititoarea Alexandra Codiţă (medic) a venit cu o interesantă impresie de lectură, evidenţiind rolul factorului autobiografic şi a efectului terapeutic al creaţiei autoarei... Observaţii interesante, pertinente, la care, în parte, subscriu ...
Dar ceea ce constituie latura forte, farmecul prozei Mihaelei Perciun, este anume darul de a se transpune în pielea personajelor şi a proceda la o dezvăluire a destinelor acestora din interior, fără lungă vobărie, descrieri, divagaţii inutile. Lucru pe care l-au observat şi colegii, dar le-a scăpat un detaliu important, şi anume: prin acest procedeu scriitoarea obţine un efect rar întâlnit în proza postmodernistă - cel al tonului firesc, al modalităţii confesive, care te cucereşte şi te convinge de realitatea celor povestite. Or, personajele înşile îşi dezvăluie viaţa şi tragediile lor, care, în consecinţă, devin ca şi cum şi ale noastre.
În ceea ce priveşte constatarea Mariei Şleahtiţchi, precum că autoarea ar prefera să investigheze mediul marginalilor, aş completa, spunând că Mihaela Perciun, în prozele ei, este preocupată atât de boschetari, cât şi de reprezentanţii înaltei societăţi de la noi (highlife), despre care cunoaştem atât de puţin, dar în mediul cărora autoarea noastră se pare a fi admisă. O dovadă, în acest sens, e romanul „Printre bărbaţi”. Apropo, este meritul Mihaelei Perciun că ea, singura deocamdată, a cutezat a aduce în literatura noastră această faună a politicienilor şi oamenilor de afaceri, care ne dirijează şi ne decid, în bună măsură, viaţa şi destinele. Mă refer la romanul deja amintit, dar şi la nuvelele (microromanele) „Tata şi-a tras soţie nouă” şi „Din scaunul rabatabil”, cuprinse în recent apărutul volum.
Şi acum despre viziunea autoarei asupra vieţii şi omului. Ca să mă fac mai lesne înţeles, fiind vorba de o problemă ce ar necesita un tratat întreg şi argumente desfăşurate pentru a elucida ideea, voi proceda la o inevitablă simplificare. Aşa cum susţineau clasicii, „omul este o enigmă” şi „datoria unui artist este să o descifreze, prin creaţia lui”. Or, cei care formulau astfel misiunea artistului, abordau problema în felul lor, apropiindu-se de aşa zisa enigmă om din partea lui ideală, conceptuală, ideologică, confesională etc. Ce observăm la prozatoarea noastră? În opinia mea, Mihaela Perciun vede omul „preponderent, chiar dacă un pic camuflat, sub aspectul lui primar, biologic, instinctual.
Am enunţat această opinie (constatare) a mea şi ca şi cum am auzit replica: dar o asemenea experienţă şi abordare a fiinţei umane în literatuiră s-a produs deja - se numea naturalism. Ei, şi dacă? Dar oare omul, în toate epocile, nu rămâne, la bază, acelaşi? Depinde cum se pricepe un creator să extragă din fiinţa primară, cea elementar biologică, existenţa lui psihică, mai mult sau mai puţin umană, dar şi socială. Nuvelele „Pe săturate” şi „Bunicuţa comunistă”, dar şi altele din carte sunt nu doar imagini (scene) literare realizate cu adevărat har artistic, ci autentice studii psihologice, care ar putea servi unor savanţi în domeniu drept materie de investigaţii ştiinţifice.
Iată dar, cum arta, în particular, literatura, se învecinează, ba chiar se intersectează, în mod organic, cu ştiinţa.
Ar mai fi de menţionat şi alte calităţi de valoare ale prozei scriitoarei Mihaela Perciun, dar asta e de datoria exegeţilor, care încă, din păcate, nu au descoperit-o. Voi finaliza notele mele pe marginea lecturii şi a celor spuse la lansarea cărţii prin a zice: titlul „BĂLTOACA” fără de cele trei litere de la început sună ca TOACA, iar TOACA este chemarea la o liturghie a sufletului cel FRUMOS. „Cum? îmi va reproşa un cineva: BĂLTOACA şi FRUMOS?” Da, îi voi răspunde: din bube şi noroi se nasc frumuseţi noi! A spus-o şi Shakeaspeare, a spus-o şi Arghezi, au spus-o atâţia alţii, de ce nu am spune-o şi noi?
7 februarie 2013
P.S. Mihaela Perciun, ca să divulg un secret pentru cititorii care nu ştiu, este un pseudonim literar. Adoptat de scriitoare dintr-un mare şi ales respect pentru bunelul ei, care purta acest nume. A fost o alegere fericită. Mai întâi, că îl poartă cu demnitate o nepoată dăruită cu har. În al doilea rând, că cea care-l poartă, cred eu, a moştenit de la predecesorul ei un caracter dârz, energic, aşa încât aş cuteza să afirm că e unul mai curând bărbătesc decât feminin. (Asta pentru Doamna Maria Şleahtiţchi, tentată, se pare, să treacă creaţia scriitoarei Mihaela Perciun la proză feminină).
P.P.S.Dacă ar fi să mă limitez la doar iniţialele numelui (pseudonimului) M şi P, aş face un joc de cuvinte, completându-le astfel: MAESTRĂ în PSIHISM. Asta pentru că e bine versată şi cunoaşte în prorofunzime MEANDRELE SUFLETULUI UMAN. La multiplele-i nivele, vârste (de la copii naivi la bâtrâni ramoliţi), dar şi de diverse condiţii sociale...
P.P.P.S. Dragă colegă Jana, ştiu că lucrezi la o nouă carte despre ororile şi crimele sistemului totalitar comunst, investigând una din armele lui de opresiune dintre cele mai temute şi abjecte: KGB-ul. Îţi urez să duci munca la bun sfârşit şi să bucuri cititorii cu o nouă realizare.
V.B.
