Vladimir Beşleagă

Prima adună blogogramele (texte concentrate la maximum, consistente aşijdere, cu nerv, vibrante şi... mai mult decât vii—explozive!), publicate de autor pe parcursul ultimilor ani, purtând pe copertă un titlu năstruşnic, s-ar părea, care, însă, sugerează, aş zice eu, devansarea... timpului: Miercuri când era joi. A celui viitor.Dar şi un fel de recuperare a celui... trecut. Or, scriitorul mocnitor în sine, dar concomitent, editorul de mare clasă care este, nu a făcut în aceste decenii decât să dea la lumină tot cărţi ale altora, uitând de sine după acel volum apărut hăt în 1995, Carte oranj. Ca să vedeţi şi să nu credeţi: ediţia apare nu la Cartier,ci la editura Arc, care, printr-un alt scriitor, la fel de mocnitor, editorul Eugen Lungu, tot dânsul şi prefaţator, i-a smuls manuscrisul şi... l-a scos în lume.
Bravos, scriitori! Bravos, editori!

Am participat la lansarea acestei cărţi la Librăria din Centru, într-o miercure magică, pe 12-12-12, alias doisprezece decembrie anul două mii doisprezece, în mijlocul unei mări imense de carte bună, dar şi la Târgul Gaudeamus - Carte de învăţătură de la Bucureşti, în mijlocul unui adevărat ocean de carte diversă şi ...bună! Am zis acestea: „O carte este un adevărat miracol atunci când ea vine peste tine, nu ştii de unde, nu ştii cum şi... nu ştii când.Vine şi te rupe din mizeriile vieţii, purtndu-te într-o altă lume, cea a frumuseţii, adevărului, sublimului...”

Dat fiind că m-am lăsat furat de o boare de... lirism, apelând la misterioasa vocabulă ADEVĂRUL, ţin să reproduc doar un singur pasaj din corpul cărţii, care anume că vizează meseria, dar şi misiunea, mai exact, vocaţia de scritor: „Un scriitor poate deveni mare când spune adevăruri dureroase... Nu vei fi un scriitor mare dacă vinzi vise” (pag.23)...

Cea de-a doua are trecut pe copertă o denumire mai mult ca banală: „Ce spun cărţile”, dar, adăugând ceva mai jos, într-o margine, cu litere cam stranii, subtitlul „Bookiseli”, autorul ne ia, cum ai zice, în tărbacă. Ceea ce spun cărţile, de, o spun, că de aceea sunt cărţi, ca să spună şi ele ceva, dar ce vrea să însemne... BOO--KISELILE? Sau: BOOK—ISELILE? Ba foarte simplu şi... chiar elementar: buchiseli! Uite în acest volum-volumaş, odată ce l-ai luat în mână şi l-ai deschis şi ai pornit să-l lecturezi, gata! nu-l mai laşi de-o parte! pentru că ai să te pomeneşti aruncat în acea mare, acel ocean de carte diversă şi bună, de care pomeneam ceva mai sus.

Aici Gheorghe Erizanu ni se vădeşte drept un cititor pasionat până la... sminteală, ca să recurg la un eufemism. Unde şi pe cine ar fi putut racola ingrata Publika TV, ca să prezinte noile apariţii editoriale, dacă nu pe un mare bibliofag ca dumnealui? I-am spus „ingrata”pentru că, nitam-nisam, ciclul de emisiuni a fost ... suspendat (sau...sistat?). Dar, fie, barem ne-am ales cu această extraordinară CARTE DESPRE CĂRŢI! Din care am aflat atâtea şi atâtea, eu, care mă consideram un cititor destu de competent şi plimbat prin RAFTURILE CU HIMERE, vorba înaripată a lui Eugen Lungu.

Ca să vezi: citind pe Erizanu, aflu despre cei„ ZECE BASARABENI PENTRU CULTURA ROMÂNĂ” de Mihail Vaculovski,ilustraţii de Dan Perjovschi (Casa de pariuri literare,2011).

Cine sunt aceştia?
„Cei zece sunt: scriitorii Dumitru Crudu, Ştefan Baştovoi, Alexandru Vaculovski, Vasile Ernu, Pavel Păduraru, Mitoş Micleuşanu, pictorul Roman Tolici, istoricul Octavian Ţâcu, dramaturgul Nicoleta Esinencu, formaţia ZDOB ŞI ZDUB”. E o carte de interviuri-confesiuni. Din cele ce am putut citi în internet, sunt texte f. interesante, iar unele ... de maximum interes şi rară relevanţă. Asta în contextul când se prefigurează-coace o apropiată, incendiară, dispută literară în mediul nostru adormit. Voi obţine volumul, mă voi documenta şi îmi voi expune opinia într-un timp apropiat.

20 decembrie 2012, ajun de sfârşitul... LUNII.

...Spărgând negreaţa anilor, iată-i, vin la mine. Din hrubele mucegăite ale memoriei, dar şi din năvalnica limpezime a ochilor...

Puşti fiind, la casa dulcei mele bunici Natalia ieşit în poartă, am văzut un moşneag păşind pe uliţă, cu un toiag ce-l tot punea înaintea lui, ţinându-se mai aproape de gard. „Moş Iftode Chioru!” El era.

Celelalte, multe, le-am aflat mai târziu.

Având vederea slabă, de mic a fost dat de părinţi la mănăstire la Chiţcani ( corect: Teţcani), la Noul Neamţ. În 1918, când Basarabia s-a întors la maica România, Iftode a revenit acasă, în Mălăieştii lui şi... ai mei.

A fost un poet. Un rapsod. Care a vorbit, mereu, în versuri. Nu a scris. Dar nimic nu a rămas după el fixat pe banala şi efemera hârtie. L-a nemurit memoria oamenilor, a satului, în care şi între care şi-a semănat perlele harului său.

Cum bolşevicii porniseră să întoarcă lumea pe dos, au vrut să şi-l facă părtaş la nelegiuirile lor: ”Moş Iftode, compune o poezie despre... colhoz!” Le-a răspuns : ”Măi băieţi, dacă ai tochit smoală în catiol (cazan), ba să mai fierbi lapte într-ânsu!” Du-te de pricepe ce-a vrut să spună... Dar vezi că tot a compus el poezia cerută, dar nu cum or fi vrut ei, activiştii. Ascultaţi ce-a păstrat amintirea consătenilor mei:

...Merg la târg,
Cumpăr tărâţă,
Vin acasă,
Dau la mâţă,
Mâţa bate
Din chicior:
Nu mănânc,
Măcar să mor!...

E, bineînţeles, despre viaţa dulce în ...colhoz.

A fost moş Iftode Chioru un poet de geniu, chiar dacă nu a scris niciun rând, chiar dacă poeziile lui, înregistrate de folcloriştii epocii, au ars în vâlvătaia războiului. Da, un geniu, pentru că numai un om înzestrat cu harul divin, a putut să dea naştere unor versuri nemuritoare ca acestea privind sfârşitul inexorabil ce ne aşteaptă pe fiecare în parte şi pe noi toţi. Ascultaţi:

Se scurtează pasu',
Îţi slăbeşte glasu',
Se subţie nasu',
Se apropie ...ceasu'!

Unde, în ce secol, în ce epocă, în ce limbă, care autor a reuşit să exprime o idee existenţială fundamentală în doar patru scurtissime versuri şi tuspatru cu o rimă PERFECTĂ!?

Pe Trifan Baltă l-am văzut pe la sediul Uniunii Scriitorilor din Chişinău, prin anii 1955-1956. Era un moşneguţ mărunţel, dar iute şi scânteietor ca un bulgăre de ... argint viu. „Când îl ascultam... aveam impresia că a dispărut din jurul meu totul şi a rămas numai frumosul pur,numai cântecul sau povestea vorbei”, exclama poetul Valentin Poşca, cel care l-a „descoperit” şi editat. Da, acest om cu har de povestitor şi cântăreţ popular, născut în Bleşteni-Bălţi, a avut norocul să fie publicat, cărţile lui de poveşti reeditându-se de mai multe ori (vezi Dicţionarul scriitorilor români din Basarabia, 1812-2010).

Despre el ne-am amintit mai deunăzi, conversând cu eminentul scriitor şi folclorist Grigore Botezatu.

De, parcă l-aş fi provocat eu pe foarte lucidul la vărsta lui (dar şi a...mea), pe domnul Grigore: „Că-l chema Trifan, mai înţeleg cumva, dar de ce: Baltă? Nu cumva era rudă - neam cu ... Dănilă Prepeleac?” Aici amicul meu a râs uşurel: „Era...” După care mi-a relatat următoarele momente, pe care ţin să le fixez aici, pentru cititorii de azi, dar şi pentru posteritate. Zise aşa:

„Mergeam prin centrul oraşului, cu moş Trifan Baltă. Ca unul sosit de la ţară, se uită curios la case, la maşini, la oameni ... Eu îl întreb: „Ce zici, moş Trifane: frumos oraşul?” El, pe loc găseşte răspunsul: „Roadele câmpului dovedesc (bat) podoabele târgului!” Aţi sesizat subţirimea aluziei? „Dar mergeam cu el în vizită la ... (marele scriitor sovietic moldovan-v.b. ) Andrei Lupan. Ajungem în tinda lui, batem la uşă... „Cine-i acolo?” întreabă gazda de dincolo. Moş Trifan răspunde prompt, în versuri: „Cine-i în casă, să iasă! Cine-i în tindă, să rămână!” Asta-i a doua. Dar a treia vorbă de duh a lui moş Trifan a fost când gazda l-a pus la masă : „Poftim, moş Trifane, de gustă din brânza asta făcută la... Moscova!” Pune el o feliuţă în gură, mestecă pe îndelete, după care, ca un cioban sadea ce era, întreabă: „Da' oare cu ce fel de cheag or fi făcut-o?”

Era acest moş Trifan Baltă zămislit cu cheag bun, ne...moscovit!
10 decembrie 2012