Vladimir Beşleagă

...Spărgând negreaţa anilor, iată-i, vin la mine. Din hrubele mucegăite ale memoriei, dar şi din năvalnica limpezime a ochilor...

Puşti fiind, la casa dulcei mele bunici Natalia ieşit în poartă, am văzut un moşneag păşind pe uliţă, cu un toiag ce-l tot punea înaintea lui, ţinându-se mai aproape de gard. „Moş Iftode Chioru!” El era.

Celelalte, multe, le-am aflat mai târziu.

Având vederea slabă, de mic a fost dat de părinţi la mănăstire la Chiţcani ( corect: Teţcani), la Noul Neamţ. În 1918, când Basarabia s-a întors la maica România, Iftode a revenit acasă, în Mălăieştii lui şi... ai mei.

A fost un poet. Un rapsod. Care a vorbit, mereu, în versuri. Nu a scris. Dar nimic nu a rămas după el fixat pe banala şi efemera hârtie. L-a nemurit memoria oamenilor, a satului, în care şi între care şi-a semănat perlele harului său.

Cum bolşevicii porniseră să întoarcă lumea pe dos, au vrut să şi-l facă părtaş la nelegiuirile lor: ”Moş Iftode, compune o poezie despre... colhoz!” Le-a răspuns : ”Măi băieţi, dacă ai tochit smoală în catiol (cazan), ba să mai fierbi lapte într-ânsu!” Du-te de pricepe ce-a vrut să spună... Dar vezi că tot a compus el poezia cerută, dar nu cum or fi vrut ei, activiştii. Ascultaţi ce-a păstrat amintirea consătenilor mei:

...Merg la târg,
Cumpăr tărâţă,
Vin acasă,
Dau la mâţă,
Mâţa bate
Din chicior:
Nu mănânc,
Măcar să mor!...

E, bineînţeles, despre viaţa dulce în ...colhoz.

A fost moş Iftode Chioru un poet de geniu, chiar dacă nu a scris niciun rând, chiar dacă poeziile lui, înregistrate de folcloriştii epocii, au ars în vâlvătaia războiului. Da, un geniu, pentru că numai un om înzestrat cu harul divin, a putut să dea naştere unor versuri nemuritoare ca acestea privind sfârşitul inexorabil ce ne aşteaptă pe fiecare în parte şi pe noi toţi. Ascultaţi:

Se scurtează pasu',
Îţi slăbeşte glasu',
Se subţie nasu',
Se apropie ...ceasu'!

Unde, în ce secol, în ce epocă, în ce limbă, care autor a reuşit să exprime o idee existenţială fundamentală în doar patru scurtissime versuri şi tuspatru cu o rimă PERFECTĂ!?

Pe Trifan Baltă l-am văzut pe la sediul Uniunii Scriitorilor din Chişinău, prin anii 1955-1956. Era un moşneguţ mărunţel, dar iute şi scânteietor ca un bulgăre de ... argint viu. „Când îl ascultam... aveam impresia că a dispărut din jurul meu totul şi a rămas numai frumosul pur,numai cântecul sau povestea vorbei”, exclama poetul Valentin Poşca, cel care l-a „descoperit” şi editat. Da, acest om cu har de povestitor şi cântăreţ popular, născut în Bleşteni-Bălţi, a avut norocul să fie publicat, cărţile lui de poveşti reeditându-se de mai multe ori (vezi Dicţionarul scriitorilor români din Basarabia, 1812-2010).

Despre el ne-am amintit mai deunăzi, conversând cu eminentul scriitor şi folclorist Grigore Botezatu.

De, parcă l-aş fi provocat eu pe foarte lucidul la vărsta lui (dar şi a...mea), pe domnul Grigore: „Că-l chema Trifan, mai înţeleg cumva, dar de ce: Baltă? Nu cumva era rudă - neam cu ... Dănilă Prepeleac?” Aici amicul meu a râs uşurel: „Era...” După care mi-a relatat următoarele momente, pe care ţin să le fixez aici, pentru cititorii de azi, dar şi pentru posteritate. Zise aşa:

„Mergeam prin centrul oraşului, cu moş Trifan Baltă. Ca unul sosit de la ţară, se uită curios la case, la maşini, la oameni ... Eu îl întreb: „Ce zici, moş Trifane: frumos oraşul?” El, pe loc găseşte răspunsul: „Roadele câmpului dovedesc (bat) podoabele târgului!” Aţi sesizat subţirimea aluziei? „Dar mergeam cu el în vizită la ... (marele scriitor sovietic moldovan-v.b. ) Andrei Lupan. Ajungem în tinda lui, batem la uşă... „Cine-i acolo?” întreabă gazda de dincolo. Moş Trifan răspunde prompt, în versuri: „Cine-i în casă, să iasă! Cine-i în tindă, să rămână!” Asta-i a doua. Dar a treia vorbă de duh a lui moş Trifan a fost când gazda l-a pus la masă : „Poftim, moş Trifane, de gustă din brânza asta făcută la... Moscova!” Pune el o feliuţă în gură, mestecă pe îndelete, după care, ca un cioban sadea ce era, întreabă: „Da' oare cu ce fel de cheag or fi făcut-o?”

Era acest moş Trifan Baltă zămislit cu cheag bun, ne...moscovit!
10 decembrie 2012

„Reprezentări identitare în literatura actuală” este denumirea compartimentului cu care se deschide ediţia NN 5-6 a revistei de filologie „Metaliteratură”, ce apare sub egida Institutului de Filologie al AŞM şi a Facultăţii de Filologie a UPS „Ion Creangă”. Editorialul semnat de Aliona Grati, doctor habilitat în filologie şi redactor-şef al publicaţiei, intitulat „Frământări identitare în globalizarea postmodernă”, debutează cu o aserţiune general cunoscută şi, de aceea, greu de pus la îndoială: ”Noua împrejurare în care se află omenirea se caracterizează prin tendinţa de integrare a culturilor naţionale într-un spaţiu al civilizaţiei universale”. Fapt care, susţine cu bună dreptate autoarea, prilejuieşte „redeschiderea dosarului identităţii”. Iar problema identităţii, pentru noi, cei de aici, din zona arhiseismică a Europei, este, poate, cea mai dureroasă la ora actuală. În continuare ni se oferă o scurtă, dar consistentă expunere a problemei, cu referiri la nume de autori ce s-au ocupat de acest aspect al naţiunii române, cu începere de la Cantemir, trecând la paşoptişti, Eminescu, Stere, Eliade şi Noica, dar şi la scritorii de astăzi, despre care zice: ”Scriitorii din ultima generaţie, în special prozatorii, care nu numai că nu-şi obscurizează referinţele sociale,culturale şi politice, ci îşi fac chiar un program estetic din analiza „ingenioasă”,de cele mai multe ori parodică, a aspectelor indezirabile ale acestora, ne oferă varii reprezentări ale identităţii, ce merită atenţia cercetătorilor.”

De fapt, textul fundamental al acestui compartiment este studiul semnat de criticul şi istoricul literar Mircea Martin, universitatea din Bucureşti, purtând titlul „Patrimoniul nostru moral şi simbolic”, redactat în baza unei comunicări făcute în cadrul colocviului „Dilemele identităţii. Forme de legitimare a literaturii în discursul cultural european al secolului XX”, ţinut la Braşov, în iulie 2011, sub auspiciile Universităţii „Transilvania”. Demersul lui Mircea Martin ne apare ca un strigăt de disperare: patrimoniul nostru moral se află într-o disoluţie rapidă, dat fiind că la fel de rapid ni se erodează simbolurile naţionale cele mai valoroase... Voi reproduce doar un alineat, care exprimă întreg spiritul acestul articol cu adevărat cutremurător: ”Raporturile tradiţionale se inversează, nu trecutul influienţează, prin ponderea lui, prezentul şi viitorul, ci viitorul modifică trecutul ca efect al înseşi propulsiei sale. De aici şi separaţia care se adânceşte uneori până la proporţiile unei cezuri între noi, cei de acum, şi trecutul nostru imediat. Oricum, nu mai căutăm antecedente în trecut spre a aproxima un viitor incert, nu ne mai sprijinim pe o tradiţie spre a imagina o evoluţie. MOŞTENIREA PARE CĂ MAI MULT NE ÎNCURCĂ, NE ŢINE PE LOC DECÂT NE AJUTĂ SĂ MERGEM ÎNAINTE. Modelele vechi nu ne mai stimulează, nu ne mai inspiră. Reperele noastre nu se mai află astăzi în trecut. Tendinţa dominantă a epocii pare să fie scuturată de tradiţie ca de un lest ce îngreunează adaptarea, flexibilitatea în faţa provocărilor din prezentul-viitor. SE PREFIGUREAZĂ UN NOU CONCEPT AL TIMPULUI, AL UNUI TIMP CARE TINDE SĂ NU MAI AIBĂ UN TRECUT”...

# #
#

„Mai bine să mori leu, decât câine înlănţuit”, aşa sună, dur şi cu mult curaj, titlul interviul profesoarei Eleonora Cercavschi, directoarea Liceului „Ştefan cel Mare şi Sfânt” din Grigoriopol, acordat Ziarului de Gardă şi apărut în N de Joi, 22 noiembrie curent. Este unul din liceele care în condiţii extrem de grele, impuse de regimul separatist de la Tiraspol, funcţionează în continuare, chiar dacă a fost în mod abuziv deposedat de local şi, în consecinţă, elevii şi profesorii sunt nevoiţi să facă, de mai mulţi ani, zilnic naveta la satul vecin Doraţcaia, aflat sub administraţia Chişinăului, ca să-şi realizeze programul de învăţământ... E un caz greu de imaginat, dar iată că are loc în plin secol al civilizaţiei moderne, în chiar Europa, mama civilizaţiilor lumii... Referitor la condamnarea de către CEDO a acţiunilor Federaţiei Ruse contra instituţiilor de învăţământ cu predare în grafia latină, Doamna Eleonora Cercavschi spune: ”Federaţia Rusă încearcă să se ascundă după deget. Rusia are armată aici. Iar atâta timp cât armata rusă se află în acest teritoriu, el se consideră ocupat. Peste tot fâlfâie drapele ale Federaţiei Ruse. La Tiraspol vin permanent diferiţi soli ai Rusiei, cu misiuni diferite. Ce caută ei aici, dacă nu au nicio treabă? Rusia susţine în mod deschis Transnistria, atât sub aspect economic, cât şi politic. Anual, Transnistria primeşte ajutor financiar în sumă de sute de milioane de dolari”... Despre susţinerea din partea Chişinăului dna Cercavschi spune cu multă amărăciune: ”Orice adresare a cetăţenilor din stânga Nistrului către autorittăţile de la Chişinău rămâne, în majoritatea cazurilor, pe loc mort. Asta conduce la desurajarea oamenilor. Sunt destul de mulţi indecişi la capitolul reintegrării R.Moldova. Mulţi au pierdut din puteri şi din încrederea de a mai lupta pentru această idee...” La întrebarea: ”Tiraspolul a declarat, pentru Transnistria, trei limbi oficiale. Care-i locul limbii române (moldoveneşti) în această grilă?” vine răspunsul: ”Ei au declarat drept oficiale trei limbi de stat, dar în realitate nu cunosc decât una - limba rusă.... Îi forţează, folosind diverse metode, pe locuitorii din stânga Nistrului, inclusiv pe localnici, să o vorbească în mod obligatoriu... Există o ordonanţă orală, pentru toţi conducătorii de diferite nivele, să utilizeze, în exclusivitate, limba rusă. Celor care se vor adresa în limba română, cu o problemă sau alta, oriunde ar fi, să nu li se răspundă...” Despre lupta grea cu regimul separatist, eminenta personalitate a vieţii noastre publice declară cu demnitate: ”După ceea ce am făcut pentru ţară şi mai ales după decizia CEDO,să ştiţi, mă simt o învingătoare... un fel de erou, care nu a îngenuncheat în faţa duşmanului, ci şi-a apărat valorile sfinte... Şi totuşi, vorba poetului George Coşbuc: mai bine să mori leu decât câine înlănţuit”...

# #
#

„Am ferma convingere că scriitorii autentici, reprezentativi, din Moldova orientală pot fi autori doar a unei singure cărţi”, susţine, în eseul său „Cei trei chiţi şi okeanosul lor „(Jurnal de Chişinău,16 noiembrie 2012) despre poezia lui Arcadie Suceveanu, cu prilejul celor 60 de ani din ziua de naştere a poetului, ziaristul şi alesul om de cultură Igor Nagacevschi. În continuare îşi argumentează afirmaţia: ”Prea degradat este acest spaţiu, prea multe piedici au fost instalate în calea celor care ar fi vrut să evadeze din prostie şi din provincialism, care ar fi aspirat la o vedere înnoitoare, de sus, prea multe energii de igienizare li se cer. Puţini răzbesc prin aceste îngrădituri. ”Atenţie la cele ce urmează: ”Aici e un loc al tăcerii şi al puţinătăţii. Trecut prin grila axiologică, Mateevici este autorul unei singure poezii; Gr.Vieru a lucrat, de fapt, la o singură carte; bătrânul Vasilache, mult regretatul autor al unui singur roman, mărturisea aproape triumfător: ”Am rodit puţin, dar de-o gustare este!”... Despre opera jubiliarului, poet şi preşedinte al USM: ”În paradigma scriitorului unei singure cărţi - cu un supliment gratuit, care sunt poeziile sale pentru copii-se înscrie şi poetul Arcadie Suceveanu...” După ce numeşte o serie de titluri de cărţi ale poetului,autorul conchide cu multă pătrundere în esenţa creaţiei acestuia: ”Totuşi discursul său, acum de - o complexitate extraordinară, stăpânit ferm cu mână de mare maestru, rămâne neschimbat în miezul său, AMAR-SCEPTIC-RECE, CU AMPLE REVEREBERAŢII ESCATOLOGICE”. Atât de parcimonios şi exigent cu propriul scris, dar şi rar publicând câte ceva, Igor Nagacevschi se vădeşte în acest text, fără să vrea, poate, o fire de o rară sensibilitate...poetică! Ascultaţi următoarele rânduri din acest eseu: ”Mileniul a trecut, răul a rămas... Zările se tulbură, binele se împuţinează, pierderile se înmulţesc, arătările sunt tot mai angoasante, neliniştile cresc”... Iar ca să nu încheie pe un ton prea sumbru, zice în finală, cu mult patos: ”Minunea limbii române există! Românii există! Pe spinările balenelor focul poeziei arde viu şi clar, ca o răzbunare...”

6 decembrie 2012