Vladimir Tismăneanu

Am ținut acum câțiva ani o prelegere despre cadrul mental al bolșevismului. Am în vedere ceea ce sociologul politic româno-britanic Zevedei Barbu numea frame of mind. Între altele, am dezvoltat ideea că leninismul înseamnă voluntarism exacerbat, milenarism utopic, radicalism mesianic, cultul organizației revoluționare și al liderului providențial, omniscient și omnipotent. Recitind biografia lui Lenin scrisă de istoricul britanic Robert Service, am constatat că una din principalele contribuții ale lui Lenin la praxisul radical al veacului XX a fost scrisă la München la sfârșitul anului 1901 și începutul lui 1902. Este vorba despre pamfletul Ce-i de făcut?, al cărui titlu se făcea ecoul uneia din cărțile favorite ale lui Lenin, romanul pedagogic Ce-i de făcut de Nikolai Cernîșevski. Replică la Părinți și copii a lui Turgheniev, cartea lui Cernîșevski a devenit biblia revoluționarilor ruși, a unei intelighenții îndrăgostită de absolut și refractară oricărei forme de moderație, de gradualism. La acea întrebare, răspunsul lui Lenin era fără echivoc: injectați conștiința revoluționară în proletariatul apatic, letargic, abulic.

După doar un an, avea să urmeze marea sciziune, divorțul dintre bolșevici și menșevici. Primii susțineau ideea partidului de avangardă, o falangă eroică formată din revoluționari de profesie. Pentru Lenin, moderația menșevicilor echivala cu trădarea revoluției. Primii preconizau ruptura apocaliptică cu ordinea stabilită, ceilalți erau mult mai puțin convinși că o asemenea ruptură nu va rezulta într-o dictatură mai atroce decât oricare alta cunoscută până atunci în istorie.

Știam din studiul profesoarei Bernice Glatzer Rosenthal despre miturile noi ale „lumilor noi” că Lenin avea în biblioteca personală un exemplar din Așa grăit-a Zarathustra. Știam că Gorki și Lunacearski erau mari admiratori ai lui Nietzsche, un gânditor în care descopereau febra zămislirii Supraomului, ori, dacă vreți, a Omului Nou, ființa care transcende filistinismul existenței burgheze. Robert Service menționează că Lenin însuși, ca și familia sa, era un mare admirator al operelor lui Richard Wagner.

Urmașul lui Robespierre și al lui Marx se delecta ascultând în exil, la München, împreună cu soția sa, Nadejda Krupskaia, acordurile romantismului dezlănțuit wagnerian. La înmormântarea sa, în ianuarie 1924, în acea zi în care termometrul a coborât la cea mai joasă temperatură din acel an, s-a intonat „Marșul funebru” din Siegfried. Supraomul bolșevic, al cărui cult era de-acum oficiat de marele pontif Djugașvili, zis și Stalin, era condus pe ultimul drum, înaintea îmbălsămării ce avea să vină, în pofida protestelor văduvei și a surorilor, însoțit de mitologia muzicală a tetralogiei nibelunge. Divinizarea lui Lenin era premisa zeificării lui Stalin.

Era ceea ce a observat cândva istoricul Fritz Stern: unificarea mitului, misterului și miracolului în dramaturgia totalitară. La fel cum avea să se petreacă în Germania nazistă, cu Hitler ca participant entuziast la ritualurile de la Bayreuth. Sigur, era vorba de o confiscare frauduloasă a muzicii lui Wagner, al cărei admirator a fost, între alții marele umanist Thomas Mann. Dar Wagner fusese nu doar un spirit rebel, un revoluționar anti-capitalist, ci și un antisemit feroce, unul dintre propagatorii ideologiei de tip Blut und Boden. Sub Stalin, Wagner a ieșit din repertoriul acceptat. A revenit mai recent, aflu dintr-un articol apărut în The Economist, în Rusia lui Putin. O temă de meditație: Lenin, Wagner și revoluțiile care pornesc de la München...

Au existat cel puțin trei mari narațiuni despre semnificația evenimentelor din februarie 1917 și tot ceea ce a urmat după. Revoluția din februarie este însă importantă și dintr-o altă perspectivă: ea este privită adesea ca o revoluție „democratică” (sau „democratic-burgheză”), spre deosebire de „surata” ei bolșevică! Să ne aducem așadar aminte fie doar și de faptul că în anii gorbaciovismului și ai perestroikăi, contrastarea celor două momente revoluționare ale aceluiași an—1917—a constituit un argument istoric esențial pentru mișcarea anticomunistă. În vreme ce sovietizarea/bolșevizarea Rusiei era formal condamnată, mișcarea din februarie a fost privită ca o tentativă dramatică de a salva patria și de a moderniza și democratiza Rusia. Sigur, este o interpretare față de care noi, ca istorici neutri, trebuie să avem anumite rezerve, mai ales că ea corespunde inclusiv viziunii lui Kerenski (actor implicat) despre cele petrecute. Nu facem decât să probăm semnificația și importanța indubitabilă a momentului februarie 1917 pentru tot ceea ce a urmat după. Richard Pipes confirmă această interpretare în a sa magistrală lucrare The Russian Revolution (Vintage Books, 1991).

Apoi, au existat suficiente acțiuni și tentative de politici ale guvernului provizoriu care mă îndreptățesc să accept o parte din „argumentul modernizator” al lui Kerenski. „Democratizarea” cuprinsese nu doar cadrele armate, dar și artele, cultura și alte domenii ale vieții în Rusia. Se ajunsese într-acolo încât inclusiv decizia anumitor atacuri armate era supusă votului. Toate acestea, fenomene intempestive și majore cu care societatea rusă, abia ieșită din zodia țarismului și aflată în plină conflagrație mondială, nu era obișnuită. Tot atunci se îmbogățește vizibil vocabularul politic: „democrație” (demokratiia), dar și „popor” (narod), „libertate” (svoboda) sau „socialism” (sotsializm) circulă pe buzele tuturor, dar, mai mult, sunt percepute ca sintagme corecte și legitime (până și nava de luptă „Împăratul Nicolae I” își schimbă numele în „Democrația”). Într-un articol apărut în Slavic Review în 1994 se vorbea fascinant despre numele care după Revoluția din februarie deveniseră de-a dreptul stânjenitoare pentru cei ce le purtau: în special „Romanov” și „Rasputin”. În presa rusă a vremii puteai găsi istorii precum cea a soldatului Serghei Romanov, care, în aprilie 1917, dorise să-și schimbe numele, pe motiv că era prea „monarhist”, în cel de Serghei „Demokratov”.

Toate aceste istorii dau seama despre o anumită ideologie a guvernului provizoriu, despre o schimbare de paradigmă care n-a mai apucat să fie substanțială din motive de instabilitate politică și Revoluție bolșevică (octombrie). Până și Vladimir Lenin era văzut de susținătorii săi ca „lider al democrației”, într-atât de puternic pătrunsese acest virus al transformării în lexicul vremii. Evul revoluționar rus a stat așadar, cel puțin din acest punct de vedere, sub semnul „democrației” (evident, cu precizarea că ceea ce înțelegem astăzi prin termen este foarte diferit). Contextul în care putem plasa aceste constatări de natură istorică este cel al unui stat aflat la periferia Europei și a Asiei, purtând povara înapoierii și despotismului, dar care încerca să iasă dintr-o zodie politică vetustă și să intre într-o nouă epocă, a promisiunilor și iluziilor iraționale.

Pe acest fond, mesianismul rus, șlefuit în manieră bolșevică după chipul și asemănarea lui Vladimir Ilici, și-a făcut foarte rapid loc pe bolta aspirațiilor politice ale țării. Nu este așadar deloc de mirare, privind retrospectiv, că de același morb par a fi suferit, în bună măsură, și liderii Revoluției așa-zis „democratice” din februarie. Într-o singură frază, așa cum cutezau a vehicula mai toate broșurile de agitație, rușii, moderați sau radicali, socialiști sau burghezi, visau o „patrie perfectă”, eliberată de sub povara absolutismului țarist, „cea mai tânără din familia națiunilor”. În acest sens, adversarul principal în război, Germania Hohenzollernilor, era perceput ca „ultim bastion al monarhismului european”, și, pe cale de consecință, înzecit detestat.

Odată ajunși la putere, prin puciul din 25 octombrie (7 noiembrie, stil nou), bolșevicii, conduși de tandemul Lenin-Troțki, vor face tot posibilul pentru a încuraja o „revoluție proletară” în Germania. Pentru cei doi, ca și pentru camarazii lor implicați în acea aventură istorică, comparabilă doar cu Comuna din Paris, șansele triumfului socialismului în Rusia atârnau în chip decisiv de expansiunea revoluției în Occident. Orice se poate spune despre Lenin, dar nu că nu știa că în absența revoluției mondiale (în primul rând a celei germane), soarta socialismului în Rusia era dacă nu una imposibilă, în orice caz una cât se poate de problematică. Convinși, cu milenaristă pasiune, că Istoria universală îi alesese pe ei să-i ducă la îndeplinire planurile, că nu vor avea de răspuns decât în fața Tribunalului acestei Istorii, liderii bolșevici vor spera, împotriva oricărei evidențe sociale, morale și politice, că scânteia aprinsă în octombrie 1917 va duce la năruirea vechii ordini globale și la nașterea uneia radical nouă, la saltul prevestit de Marx, „din imperiul necesității în acela al libertății”.