Vladimir Tismăneanu

În iulie 1917, șef al armatei ruse a fost numit Lavr Kornilov (1870–1918), cel care, în numele guvernului provizoriu condus în acel moment de Kerenski, a încercat o lovitură armată împotriva Sovietului din Petrograd. Eșecul acestei tentative a amplificat și mai mult neîncrederea generală în guvernul provizoriu. Totodată, eșecul lui Kornilov l-a transformat pe Lenin în succesorul logic, aproape inevitabil, la conducerea țării. Dar, cum am mai spus, aceasta a fost istoria văzută și consemnată prin ochii istoricului și politicianului Pavel Miliukov.

Interesant este și faptul că Lev Troțki, în a sa Istorie a Revoluției Ruse, deși plecând de la premise diferite, a urmat un fir logic similar. Pentru istoricul revoluționar bolșevic, evenimentele din februarie n-au fost decât o anticipație a celor din octombrie. Dacă vrem, etapa moderată (burgheză) a revoluției finale socialiste. Tot Troțki susținea că Revoluția din februarie a fost marcată de un puternic paradox: muncitorii, soldații și marinarii insurgenți din Petrograd și-au delegat puterea Comitetului Executiv al Sovietelor, dominat în epocă de blocul moderat al menșevicilor și socialist-revoluționarilor, care, la rându-le, asumând caracterul burghez al revoluției, au pasat responsabilitatea puterii aceluiași guvern provizoriu. Un alt aspect interesant este acela că Troțki a oferit interpretările sale asupra diformităților regimului născut în februarie abia la începutul anilor 1930, pe când se afla în exil pe insula Prinkipo, în Turcia. Frapează acuzele sale vehemente la adresa atitudinii menșevicilor în respectivele evenimente, mai ales că Istoria sa a fost scrisă în 1930 (republicată în engleză, în 1932), pe când era deja liber să ofere o perspectivă necenzurată asupra evenimentelor.

La rându-i, Kerenski fusese împins să devină figură centrală a guvernului provizoriu la doar 36 de ani. Foarte curând după aceea, el a început să se privească drept lider providențial care poate salva unitatea națiunii. Potrivit lui, acest mare plan i-a fost dejucat de cele două „comploturi”: al lui Erich Ludendorff, și al lui Lenin. Chiar și așa, pentru Kerenski, Revoluția din februarie a fost un succes, iar țara se îndrepta, pasămite, spre stabilitatea mult visată. Ar fi existat apoi un subit val al sentimentului patriotic, reînnoit mai ales după ofensiva militară germană de la Tarnopol și tentativa de lovitură bolșevică din iulie (deci Ludendorff și Lenin, concomitent). Potrivit istoriei văzute prin ochii lui Kerenski (memoriile sale publicate în 1966 la Cassell), în pofida îngenuncherii bolșevicilor, nesăbuita rebeliune a lui Kornilov ar fi zădărnicit toate eforturile anterioare. Moderații începeau să lase locul bolșevicilor și altor radicali în sovietele marilor orașe și comitetele acestora.

Sigur, nimeni nu poate astăzi contesta rolul rebeliunii lui Kornilov în zădărnicirea eforturilor întru stabilizare a țării din partea guvernului provizoriu. „Afacerea Kornilov”, cum i se mai spune, a fost confirmată de doi dintre cei mai mari critici ai ei: Vladimir Dimitrievici Nabokov (tatăl mai celebrului romancier și secretar al guvernului provizoriu, forțat să părăsească Sankt Petersburgul după succesul Revoluției din Octombrie) și Lev Troțki. Același Kerenski insistă în memoriile sale asupra naivității liderilor sovietici moderați care n-ar fi fost capabili să vadă foarte limpede jocul pregătit de Vladimir Ilici Lenin.

Potrivit viziunii sale, Lenin și partidul acestuia au jucat un rol-cheie în demoralizarea frontului rusesc și astfel în ușurarea misiunii germanilor care nu mai aveau a se bate pe două fronturi. Se știe acum că, pe 24 octombrie 1917, deci cu o zi înainte de revoluția bolșevică, la inițiativa liderului menșevic Fiodor Dan, însoțit de Avram Gots (din partea socialist-revoluționarilor), a avut loc întâlnirea acestei delegații a stângii moderate cu Kerenski, în tentativa de a alcătui un guvern socialist care să solicite Aliaților să înceapă imediat negocierile de pace, care să împroprietărească rapidissim țărănimea și care să convoace Adunarea Constituantă.

Programul în trei puncte ar fi slăbit poziția bolșevicilor pe tabla de șah a frământărilor anului 1917, cei care se bazau, la fel ca stângiștii moderați și guvernul provizoriu, pe soldați și marinari, în marea lor majoritate de origine țărănească. Nu știm dacă această ultimă tentativă de a preîntâmpina lovitura bolșevică ar fi avut sorți de izbândă, cert este că Dan și apropiații săi i-au acordat o mare importanță. În istoria rescrisă de Kerenski, Fiodor Dan este singurul creditat cu acest plan, în vreme ce rolul lui Gots și al celorlalți este minimalizat.

De asemenea, în Arhivele Revoluției Ruse, publicate de Iosif Vladimirovici Gessen (jurist și publicist, unul din fondatorii Partidului kadeților) în 1922, Vladimir Nabokov (tatăl) este creditat cu o discuție pe care ar fi avut-o cu Kerenski cu doar câteva zile înainte de lovitura din octombrie. Nabokov l-ar fi întrebat pe liderul guvernului provizoriu ce părere are despre posibilitatea unei astfel de lovituri de stat, la care Kerenski ar fi răspuns că îi surâde, convins fiind că îi poate strivi militar pe bolșevici. Știm acum că nu a fost cazul, iar atitudinea lui Aleksandr Kerenski vorbește și despre pierderea completă a contactului cu realitatea...

Prietenul intim al Rosei Luxemburg (1871–1919) a fost Leo Jogiches (1867–1919), camaradul de idei a fost Karl Liebknecht (1871–1919). Dar Rosa a fost creierul socialismului non-leninist. Ea a scris cea mai percutantă critică a dictaturii instituite de Lenin și Troțki. Ea a spus că libertatea este întotdeauna libertatea celui care gândește altfel (o idee enunțată în lumina celor ce se petreceau în Rusia și care apare în Critica Revoluției Ruse, eseul scris în timp ce se afla în detenție, la puțin timp după Revoluția din Octombrie). A fost ucisă în chip sălbatic, asemeni lui Jogiches și Liebknecht, în ianuarie 1919.

Manuscrisul Criticii Revoluției Ruse era destinat strict conducerii de la Moscova, dar a fost publicat de Paul Levi, liderul PCG în momentul când polemiza cu Lenin. În Notele unui publicist (1922), răspunsul lui Lenin dat lui Levi, liderul bolșevic o compara pe Rosa Luxemburg cu un vultur, care oricât de jos ar ajunge să zboare, oricâte erori ar fi făcut, rămâne întotdeauna, ca valoare și ca merite, deasupra găinilor. Tocmai de aceea, spunea Lenin, opera completă a Rosei (sublinierea lui Lenin) trebuie să fie publicată și studiată.

După moartea lui Lenin, cum spuneam, luxemburgismul a fot blamat ca o impardonabilă „deviere”. Critica Revoluției Ruse nu a apărut niciodată în URSS sau în statele Blocului Sovietic. Ideile ei i-au influențat pe mulți marxiști anti-totalitari, între care Cornelius Castoriadis și Claude Lefort. Revista întemeiată de aceștia, unde a scris și Jean-François Lyotard, s-a numit Socialisme ou Barbarie.

Ce s-ar fi întâmplat dacă Rosa nu era ucisă de Freikorps în ianuarie 1919? Cum ar fi reacționat ea la ascensiunea stalinismului? Probabil că ar fi fost rapid exclusă din PCG (se opusese înființării Cominternului prin emisarul ei trimis la Moscova), iar dacă rămânea în Germania ar fi fost arestată de naziști și ar fi pierit într-unul din lagărele morții. Dacă ajungea în URSS, ar fi fost poate împușcată în timpul Marii Terori. Cauza Rosei era una pierdută la un ceas istoric când, spre a relua titlul unui mare roman al lui Victor Serge, prietenul lui Boris Souvarine și al lui Panait Istrati, scriitorul atât de prețuit de Susan Sontag, il était minuit dans le siècle...

Mergând pe linia istoriei contrafactuale și făcându-ne ecoul întrebării lui Stephen Kotkin din finalul primului volum al formidabilei sale biografii a lui Stalin—„Dacă Stalin murea în 1923?”—, ne putem întreba, la rândul nostru: „Dacă Rosa Luxemburg nu murea ucisă de Freikorps, acele detașamente paramilitare proto-fasciste, ce s-ar fi întâmplat?” Ei bine, ea putea să reprezinte un pol redutabil în cadrul stângii internaționale, diferit de social-democrația lui Noske și Ebert, de stalinismul triumfător și de sectarismul troțkist. Vocația ei teoretică o depășea cu mult pe aceea a unor Troțki sau Buharin. Stalin era, doctrinar vorbind, un pigmeu pe lângă Rosa. Carisma Rosei Luxemburg, în cosmosul stângii, era una globală. Ar fi fost urmărită și hărțuită de NKVD, firește, dar nu trebuie uitat că Felix Dzerjinski o adora. În anii ’30, ar fi fost probabil lichidată de un comando al poliției secrete staliniste, după ce va fi publicat o carte (sau mai multe) despre dezastrul sovietic. O macabră operațiune în care, din nou probabil, oamenii lui Iagoda, Ejov ori, ceva mai târziu, Beria, ar fi colaborat cu cei ai lui Himmler. Troțki s-a luptat cu Stalin în numele „purității” bolșevismului. Rosa Luxemburg s-a luptat cu bolșevismul însuși. „Înapoi la Lenin” n-ar fi putut fi deviza ei și a adepților ei. La fel, nu ne-o putem imagina transformată în megafonul inflamatului orgoliu al lui Lev Davidovici. În ianuarie 1919, la Berlin, a murit nu doar Rosa Luxemburg, ci posibilitatea sintezei dintre marxism și umanism. Adepții ei, Adolf Warski și Vera Kostrzewa, au fost împușcați la Moscova. Partidul Comunist Polonez a fost singurul dizolvat din ordinul lui Stalin, în 1938, sub dubla acuzație de „luxemburgism” și trădare.

Isaac Deutscher scria în eseul său despre „Tragedia comunismului polonez” că a existat mereu acolo un filon luxemburgist. Faimoasa „Scrisoare către conducerea Partidului Muncitoresc Unit Polonez” semnată de Jacek Kuroń și Karol Modzelewski, documentul din 1964 pentru care cei doi tineri intelectuali eretici au plătit cu ani de temniță în regimul lui Władysław Gomułka, era în fond un manifest anti-birocratic de inspirație luxemburgistă. Christopher Hitchens avea dreptate să citeze această concluzie a lui Deutscher: „Prin asasinarea ei, Germania Hohenzollernilor și-a celebrat ultimul triumf, iar Germania nazistă pe primul”.

Într-un interviu din anii ’70, Herbert Marcuse era întrebat de ce teoreticienii Școlii de la Frankfurt nu au aderat la SPD (era limpede de ce nu puteau fi staliniști, erau visceral anti-totalitari). Răspunsul său, la care ar fi subscris neîndoios Theodor W. Adorno, Max Horkheimer, Leo Löwenthal și Walter Benjamin, era: „Pentru că între ei și noi se interpunea sângele Rosei Luxemburg”.

Rosa părăsise Polonia la 18 ani, studiase în Elveția, devenise cetățean german și petrecuse cea mai mare parte din viața sa revoluționară activă în Germania. Rămăsese însă tipic polonă în foarte multe aspecte și a exercitat o influență însemnată asupra Partidului Comunist Polonez în perioada de început a acestuia (partid fondat în 1918). „Hier liegt begraben Rosa Luxemburg, Eine Jüdin aus Polen”, așa începe poemul lui Bertolt Brecht, Grabschrift für Rosa Luxemburg. O criptă pentru Rosa Luxemburg, o alta pentru Boris Davidovici, eroul romanului lui Danilo Kiš, un cimitir al cauzelor pierdute...

Nu trebuie scăpat din vedere nici „teatrul istoric” la care Leszek Kołakowski se referă pe bună dreptate în termenii „epocii de aur”: 1889–1914. Aceasta este perioada Rosei Luxemburg, cu un impact istoric mult mai mare decât admite Kołakowski. Este epoca în care, sub flamură marxistă, apar primele partide democratice de masă ale stângii care se transformă în adevărate mișcări politice. Ele au fost cele care au transformat conștiința de clasă într-un fenomen internațional. „Marea trădare” din 1914, când partidele socialiste și-au susținut guvernele în Primul Război Mondial, presupune faptul că exista ceva de trădat... La sfârșitul zilei, ceea ce face teoria politică a Rosei Luxemburg interesantă până și în prezent (lucru accentuat de Hannah Arendt, dar și de remarcabilul istoric al ideilor, Andrzej Walicki) este capacitatea ei extraordinară de a fi intuit că teroarea produce un tip de forță care, odată declanșată, nu mai poate fi oprită precum un simplu robinet de apă. Sau, cum spunea George Lichtheim: „Oricine îi va citi lucrările ori îi va studia cariera nu va putea să nu observe că Rosa Luxemburg a fost, mai presus de orice, o moralistă”.

Faima acestei femei neobișnuite făcuse o atât de puternică impresie în epocă încât, deși dintr-o generație mai tânără, numele ei era rostit alături de cele ale unor Jean Jaurès, August Bebel, Karl Kautsky ori Gheorghi Plehanov. Așa cum foarte frumos spunea biograful ei britanic, J. P. Nettl, Rosa „nu scrisese să convertească, ci ca să convingă”. A fost cu adevărat o tribună socialistă, dar niciodată o femeie de stat. A fost o idealistă, dar niciodată o naivă. Ca să parafrazăm titlul unui articol din 1901 al viitorului menșevic și ireconciliabil adversar al neo-iacobinului Lenin, Julius Martov, Rosa Luxemburg s-a aflat „mereu în minoritate”...