Vladimir Tismăneanu

Comunismul a fost, mai presus de orice, o tentativă utopică, dar pretins științifică, de modificare a condiției umane. Revoluția comunistă, așa cum a fost, în chip mesianic, vestită de Karl Marx și apoi înfăptuită de Lenin și de leniniști, era una socială, politică, economică, dar, în chip decisiv și obsesiv, era una antropologică și civilizațională. Se propunea un model alternativ modernității burgheze. Morala proletară era contrapusă celei filistin-mercantile. „Omul Nou” era, ca și în cazul național-socialismului în Germania, ființa mitologică pentru care nu există obstacole invincibile, fortărețe inexpugnabile. Arta trebuia să celebreze „Omul Nou”, nu să se complacă în nostalgii lirice și experimente „decadente”. Revoluția culturală, nu una temporară, ci permanentă, era un imperativ existențial pentru aceste partocrații ideocratice, spre a folosi conceptul lui Martin Malia. Unul din primele decrete ale lui Lenin, odată luată puterea de către bolșevici, a fost legat de construirea monumentelor și statuilor „erei noi”, asemuite catedralelor Evului Mediu. În anii ’30, Stalin i-a numit pe scriitori „inginerii sufletului”. Știa el de ce...

Istoricul Cristian Vasile a reușit admirabila performanță de a oferi o trilogie, deopotrivă originală ca perspectivă, impresionantă ca documentație și incitantă ca scriitură, despre metodele, instituțiile și oamenii care au servit, în România comunistă, proiectul acestei revoluții culturale fără de sfârșit: Viaţa intelectuală și artistică în primul deceniu al regimului Ceaușescu. 1965–1974 (Humanitas).

Ne aflăm în fața unei cărți pe care eu o consider parte a unei remarcabile trilogii. Cred că și în istoriografie, la fel ca în literatură, este o performanță cu totul specială să reușești să duci la capăt un astfel de demers. În 2010, Cristian Vasile publica volumul Literatura și artele în România comunistă, 1948–1953 (Humanitas)—punct de reper istoriografic și politologic, introdusă deja în diverse bibliografii, recenzată favorabil în țară și în străinătate, inclusiv în prestigioasa publicație Slavic Review. În esență, în carte era vorba despre epoca stalinismului dezlănțuit reflectată în cultură—o cultură de Război Rece—și despre realismul socialist uniformizator până la sufocare, specific pentru era jdanovismului.

Lucrarea a fost continuată de un al doilea volum—Politicile culturale comuniste în timpul regimului Gheorghiu-Dej (Editura Humanitas, București, 2011)—care a întregit imaginea despre primele două decenii de comunism, fiind răsplătit în decembrie 2013 cu Premiul „Nicolae Bălcescu” al Academiei Române. Cartea pe care o analizez acum completează această istorie politică a literaturii și a artelor sub comunism. Fără să își fi propus—datorită acestor aprox. 1000 de pagini—Cristian Vasile îi dă o replică lui Marian Popa, cu al său montaj conspiraționist, vădind accente xenofobe. Demersul lui Cristian Vasile, în egală măsură diacronic și sincronic, surprinde cu acuitate articulațiile, încrengăturile și reverberațiile acțiunilor decise de aparatul ideologic.

Cristian Vasile are darul unui istoric care lucrează sistematic și caută atât clarificări conceptuale, cât și puncte de reper. Cred că va reuși să își convingă cititorii că anul 1974 poate fi considerat un moment de răscruce. Nu este primul care propune această bornă cronologică, însă în cartea lui delimitarea este susținută atât de cercetarea atentă a legislației comuniste, dominată din ce în ce mai mult de impunerea normelor unitare și a educației comuniste (am prins schimbarea denumirii Ministerului Educației pe când eram student la Filozofie, secția Sociologie, după cum am prins și momentul „Tezelor din iulie”), cât și de examinarea documentelor de arhivă. Legea presei din 28 martie 1974—care a frânt multe destine, fiind utilizată de către poliția secretă ca unealtă de șantaj—este un alt punct de ruptură (prima și singura lege de acest fel sub regimul comunist).

Am toate motivele să cred că la momentul 28 martie 1974, când s-a și proclamat președinte al RSR (cu sceptru și eșarfă tricoloră, dar fără coroană!), N. Ceaușescu nu era îngrijorat de conținutul unor ziare și reviste precum Scînteia sau Era socialistă (ex–Lupta de clasă). Mai degrabă era neliniștit de supraviețuirea unor elemente de spontaneitate publicistică în presa literar-artistică și studențească.

Am cunoscut această presă (Amfiteatru, Viaţa studențească, etc.) eu însumi, în calitate de cititor atent și colaborator începând din 1973; sigur că regret anumite fraze pe care le-am publicat (manipulate mai recent într-un mod abject). Era prețul plătit în epocă pentru șansa de a publica într-o pagină precum „Dialectica ideilor” de la Viaţa studențească, de a scrie despre marile curente filosofice și sociologice din Occident, de a dezmorți registrul terminologic și de a sparge carcasa asfixiantă a limbii de lemn. Însă pot să depun mărturie că în jurul acestor reviste se strânseseră energii pozitive care puteau să genereze un nonconformism cu potențial periculos pentru regimul comunist, pentru național stalinismul deja înstăpânit.

Îi amintesc aici doar pe: Ioan Buduca, Radu G. Țeposu, Mihai Dinu Gheorghiu, Andrei Corbea Hoișie, Matei Vișniec, Ioan Groșan, dar au fost mulți alții—și mă refer numai la anii 1970. (Şi) din acest motiv a fost vital pentru Ceaușescu să pună o stavilă și să mărească numărul infracțiunilor, contravențiilor și restricțiilor prin intermediul legii presei.

Ultimii doi ani de viață ai lui Vladimir Ilici Lenin - 1922 și 1923 - s-au derulat într-o tot mai apăsătoare izolare. La începutul anului 1922, mai apuca să scrie câteva texte esențiale. Apoi, a urmat prăbușirea. Congestia cerebrală îl face definitiv infirm. Nu este bătrân (s-a născut în aprilie 1870), dar arată de acum ca un om sfârșit fizic, emaciat, fără expresie, privind în gol. Este înconjurat de echipa de medici aduși din Germania, locuiește într-o vilă-palat din împrejurimile Moscovei, gărzile personale îi raportează direct lui Stalin fiecare mișcare a liderului partidului bolșevic, fondatorul regimului sovietic. A încetat să mai fie omul care controlează Kremlinul. Trăiește încă, dar tot mai mult vegetativ, inert, fără urmă de energie vitală. Este un cadavru viu, spre a relua în titlu din opera scriitorului său favorit, Lev Tolstoi. Secretarele personale, Lidia Fotieva și Maria Volodiceva, notează ceea ce, tot mai greu, dictează idolul lor. O atmosferă crepusculară, fără urmă de speranță.

Sunt acolo, să-l vegheze, soția sa, Nadejda Konstantinovna Krupskaia, și Maria Ilinicina Ulianova, sora sa. Implacabila decizie a Politburo-ului este ca legătura cu Lenin să fie asigurată de Stalin, proaspăt instalat, în locul lui Nikolai Krestinski, în postul de secretar general. Acuzat de complot, trădare și spionaj, Krestinski va fi executat în 1938, după al treilea proces-spectacol. Despre Krupskaia a scris fascinant William Vollmann în romanul său Europe Central, după mine, o capodoperă literară. Există acolo o scenă tulburătoare în care Krupskaia se întâlnește cu Fania Kaplan, combatanta socialist-revoluționară (eseră) care a tras în Lenin în 1918. Atentat eșuat, pretextul declanșării Terorii Roșii. Fania Kaplan era aproape oarbă. Eserii erau un partid specializat în atentate politice. De ce tocmai ea a fost desemnată să-l lichideze pe Lenin? O întrebare pe care și-o pune Richard Pipes în a sa magistrală Istorie a Revoluției Ruse.

Tânăra Nadejda (Nadia) Allilueva, soția lui Koba Djugașvili, devenit Stalin, lucrează și ea în secretariatul lui Lenin, este la curent cu tot ce se petrece. Interesant este că, din câte se pare, Nadia nu i-a povestit lui Koba despre ultimele texte dictate de Lenin. Nadia avea să se sinucidă în noiembrie 1932. Lenin apelează la Stalin să-i dea un flacon cu otravă, Stalin refuză, după ce se consultă cu partenerii săi de triumvirat, Grigori Zinoviev și Lev Kamenev. Grigori Evseievici Zinoviev era camaradul său cel mai apropiat, fuseseră împreună în exil în Elveția, împreună reveniseră în Rusia, în aprilie 1917. Era liderul organizației comuniste din Petrograd, „comuna Nordului”, cum i se spunea, și, în plus, era președintele Cominternului (Internaționala a III-a Comunistă, fondată în martie 1919). Lev Borisovici Kamenev era cumnatul lui Troțki, șeful organizației comuniste din Moscova și mâna dreaptă a lui Lenin în fruntea Consiliului Comisarilor Poporului. Amândoi aveau să piară executați după primul proces-spectacol de la Moscova, în august 1937. Se spune că la o înfierbântată plenară a CC, prin 1927, Krupskaia ar fi strigat: „Dacă Vladimir Ilici ar fi în viață, azi ar fi după gratii!” Poate a gândit-o, dar mă îndoiesc că a spus-o. Koba n-ar fi lăsat-o să moară în patul ei.

Lenin află despre criza din Georgia, despre comportamentul grobian al lui Stalin și al compatriotului acestuia, vechiul bolșevic Sergo Ordzhonikidze, în raport cu comuniștii georgieni (nemesis-ul lui Koba, Polikarp „Budu” Mdivani, și veteranul revoluționar Filip Makharadze, mai mare ca Stalin cu 11 ani, membru al CC încă din 1903). Urmează o explozie de furie, începe dictarea contra cronometrului a ceea ce istoria secolului al XX-lea va reține drept Testamentul lui Lenin.

În autobiografia sa, Lev Troțki susține că Lenin l-a rugat să preia el cazul, să-i apere pe georgieni de persecuțiile urzite de Stalin, Ordzhonikidze și Felix Dzerjinski. Îi acuza pe aceștia că se comportă ca niște odioși satrapi velicoruși. Cât privește afirmația lui Troțki, nu sunt probe, dar există aluzii în acest sens. Stalin este tot mai iritat de reacțiile soției lui Lenin, o admonestează. Se ajunge la un schimb violent de cuvinte, Koba înjură mitocănește. Conflictul se stinge grație intervenției lui Kamenev, dar, atunci când află despre el, Lenin reacționează cât se poate de burghez, de old-fashioned: îl anunță pe Stalin că jignirea soției sale înseamnă o ruptură a relațiilor personale cu el, cu profetul și vulturul revoluției. În ultima fază, cu puțin înainte de deplina înnoptare, Lenin trimite un mesaj către conducerea partidului, cerând înlocuirea lui Stalin, acuzat de comportament de o inadmisibilă brutalitate. Nu propune de fapt pe nimeni în fruntea partidului, lasă deschisă o prăpastie a incertitudinilor.

A mai apucat să publice, în ianuarie 1923, un text intitulat Cum să reorganizăm Rabcrinul? Rabcrinul era abrevierea Inspecției Muncitorești-Țărănești, o agenție guvernamentală cu rang de comisariat al poporului (minister), condusă până recent de Stalin. Articolul lui Lenin era un protest împotriva birocratizării, un îndemn la regăsirea spiritului originar al revoluției. La fel, chemarea sa de ultim ceas: „Mai bine mai puțin, dar mai bine”. O chemare căreia, peste decenii, avea să-i facă ecou comunistul român Ion Gheorghe Maurer, când, în 1974, se pronunța împotriva isteriei voluntariste a lui Nicolae Ceaușescu...