Marius Stan

Revoluțiile dau naștere multor mituri. Unul dintre ele este presupunerea că socialiștii ruși au fost, încă din zilele prerevoluționare, dedicați în mod activ eliberării și emancipării femeilor. Mitul potrivit căruia femeile au avut drepturi egale cu bărbații în Uniunea Sovietică n-a făcut altceva decât să mascheze faptul că statul sovietic, asemeni oricărui alt stat totalitar, este doar o manifestare a ideologiei patriarhale.

Ezitarea marxiștilor ruși în a rezolva chestiunea femeilor i-a scăpat la început și Alexandrei Kollontai (1872–1952). Aceasta provenea dintr-o familie înstărită (element comun mai tuturor femeilor revoluționare ruse), cu un tată fost general în armata imperială, și intrase în partid (PSDMR) în 1898, în primul rând datorită convingerii că socialismul este cel mai sigur mijloc către eliberarea femeilor. Abia în preajma Revoluției ruse din 1905 a început să-și dea seama că evaluările ei inițiale fuseseră mult prea optimiste. Atunci când a cerut Comitetului de la Sankt Petersburg al social-democraților să includă și femeile în programul politic al partidului, aceștia i-au respins intervenția. Găsindu-se complet izolată, Kollontai a realizat pentru prima dată cât de puțin era preocupat Partidul Social-Democrat din Rusia de soarta femeilor proletare.

Ce se afla însă în spatele acestei respingeri? Femeia proletară rusă, acea „baba” ca element retrograd al societății, părea un recrut puțin probabil pentru un partid politic clandestin. Cu alte cuvinte, ea era un „tovarăș necorespunzător”. Social-democrații ruși i-au respins Alexandrei Kollontai ideile pentru că au văzut în ele așa-zisul pericol diversionist al feminismului. Deși alianța dintre socialism și feminism a fost considerată una din cele mai solide și stabile legături intelectuale ale secolului XIX, ea era adevărată doar în măsura în care feminismul chiar însemna egalitatea femeilor și integrarea lor în convențiile vieții publice.

Odată cu ascensiunea marxismului ca mișcare politică, și înspre finele secolului al XIX-lea, termenul de „feminism” a devenit suspect pentru partidele socialiste europene. El denota nu doar egalitatea femeilor, ci și constituirea lor ca grup separat, unit prin anumite legături care le transcend pe cele de clasă. Era, dacă vreți, gândire deviantă și orice sugestie în această direcție îi făcea pe marxiști să se simtă inconfortabil.

Ambele aripi ale partidului social-democrat, menșevici și bolșevici, bărbați și femei deopotrivă, au tins să împărtășească această viziune. Atunci când scriitoarea menșevică Vera Zasulici (1849–1919) s-a întors în Rusia după Revoluția din 1905, ea a respins vehement cererile lui Kollontai. Să găsească în de obicei calda și expansiva Zasulici un adversar le-a rănit profund pe Alexandra Kollontai și feministele pe care îl strânsese în jurul ei (inclusiv pe Klavdia Nikolaeva, proeminenta revoluționară bolșevică de mai târziu).

Chiar și așa, fără sprijinul veteranei Zasulici, ele și-au continuat misiunea și și-au înființat propriul club pentru femei, neafiliat niciunei facțiuni socialiste: „Societatea de ajutor reciproc al muncitoarelor”. Circulă anecdota conform căreia Vera Zasulici chiar ar fi vizitat Societatea într-una din seri, însă nu pentru a se bucura de succesul ei, ci pentru a o condamna ca pe o „întreprindere futilă” (care nu face altceva decât să slăbească puterea partidului socialist).

Chestiunea femeilor a apropiat-o pe Alexandra Kollontai de marxism, însă n-a fost nicicum o feministă politică în sens clasic. Între 1906 și 1908, când a ales calea exilului spre a scăpa de prigoana poliției, Kollontai a fost o „năpastă” în ochii feministelor burgheze, pe care, de altfel, n-a ezitat să le atace în articole și discursuri polemice, ba chiar și într-o belicoasă carte de patru sute de pagini, intitulată Bazele sociale ale chestiunii feminine (1909).

Ea a negat astfel că femeile ar fi constituit un grup aparte, cu legături speciale; pentru ea, femeile erau divizate în clase asemeni bărbaților. Alteori a mers într-atât de departe încât să declare că programul de reformă al feministelor ar fi complet irelevant pentru femeile proletare și i-a atacat spiritul „burghez”. Hotărâtă să consfințească un adevăr bazal, Kollontai a portretizat femeia în chestiune nu ca pe o problemă a eliberării politice sau a reformei sociale, ci, simbolic, ca pe „o bucată de pâine”; ceea ce însemna că, pentru a fi cu adevărat libere, femeile trebuiau să fie independente din punct de vedere economic.

Miezul ardent al chestiunii, pe care feministele din Rusia l-au ignorat, era situația domestică (și maritală). Cum poate fi posibilă independența femeilor aparținând clasei muncitoare câtă vreme continuă să existe familia ca unitate închisă, individuală? Să fi fost oare feministele într-atât de nerealiste încât să creadă că acel stat bazat pe clase, oricât de democratic organizate, ar lua asupra lui toate obligațiile maternale și de îngrijirea copilului ce fuseseră apanajul familiei individuale? Kollontai a insistat că doar socialiștii pot genera condițiile care să ducă la eliberarea „noii femei”.

Ceea ce n-a dezvăluit însă Kollontai a fost tocmai dificultatea în a-i convinge pe bolșevici și menșevici să includă chestiunea feminină pe agenda lor politică. Partidul social-democrat a continuat să o suspecteze pe Alexandra Kollontai de „feminism” și să-i blocheze inițiativele, însă, în 1917, la apogeul popularității sale ca revoluționară, după ce se alăturase bolșevicilor în 1915 și fusese aleasă în comitetul lor central, ea a reușit să înființeze un birou pentru femei în cadrul partidului. Până la acea dată, strânsese de partea ei câțiva aliați puternici, în special pe Lenin și Iakov Sverdlov, viitorul președintele al Comitetului Executiv Central.

Așadar, cele mai antipatice întâlniri ale Alexandrei Kollontai cu socialiștii ruși se petrecuseră înainte de Revoluție (1917) și departe de ochii lui Lenin. Avem indicii că ar fi pus inițial la îndoială chiar atașamentul acestuia la cauza feminină. Numai că Lenin poseda un fantastic simț al realității și al nevoilor timpului, și nu s-a ferit nicicând să-și schimbe tactica în funcție de necesități.

Interesul său pentru chestiunea feminină și-a avut originea în intuiția că revoluția nu va reuși fără sprijinul femeilor și că acestea, elementul retrograd al societății ruse, pot fi apropiate prin măsuri speciale. Și chiar dacă problemele femeilor îi păreau până la urmă subordonate scopului revoluționar general, ele erau „de suflet” pentru cele două femei importante din viața sa, Inessa Armand și Nadejda Krupskaia...

Evenimentele din toamna anului 1956 în țările-satelit ale Europei de Est, în special Revoluția maghiară și Octombrie polonez, au arătat că întreaga lume comunistă era conectată. Ele au preocupat așadar nu doar Kremlinul și „marionetele” sale, ci și pe marele propovăduitor asiatic al doctrinei marxist-leniniste, Republica Populară Chineză.

În realitate, în pofida distanței geografice față de scenele conflictului, comuniștii chinezi au fost extrem de alarmați de cursul evenimentelor din Europa de Est. Ei au adresat această anxietate politică în două feluri: mai întâi, printr-o politică diplomatică a intervenției și medierii între Uniunea Sovietică și sateliții săi europeni; apoi, prin politici interne menite să aplice așa-zisele lecții ale frământărilor din Europa.

Poziția Chinei comuniste față de Uniunea Sovietică a fost substanțial diferită de cea a țărilor est-europene. Principalul element de contrast a fost dimensiunea (și numărul de locuitori, peste șase sute de milioane la acea dată), ceea ce-a plasat-o într-o categorie cu totul diferită de Polonia, Cehoslovacia sau România. Sunt aspecte care i-au forțat încă de la început pe sovietici să fie mai atenți și eventual mai afabili în contactele lor cu comuniștii chinezi.

A contat apoi și faptul că revoluționarii comuniști chinezi nu cuceriseră puterea în propria țară printr-o ocupație militară sovietică (Manciuria a fost un episod secundar la scara întregului tablou) sau vreun sprijin politic de tipul celor petrecute în Europa de Est (cu excepția Iugoslaviei). Astfel, plecând de la dimensiunea și importanța Chinei, precum și de la prestația revoluționară efectivă a comuniștilor chinezi, guvernul lui Mao Zedong a avut mereu o atitudine independentă și un aer de egalitate în tranzacțiile sale politice cu Moscova și, mai ales, cu Stalin. La rându-i, spre deosebire de tratamentul aplicat noilor partide-stat din Europa de Est, Koba a avut grijă să-i nu-i jignească sau umilească pe chinezi. De altfel, câtă vreme a trăit Stalin, n-a existat nicio dispută între Moscova și Beijing, cel puțin nu vreuna care să ia amploarea unui conflict asumat public.

Observatorii occidentali ai perioadei au știut foarte bine că Republica Populară Chineză nu este un satelit al Moscovei, însă s-au înșelat adesea în evaluările lor despre posibilitatea unei turnuri titoiste la Beijing. Ruptura dintre Stalin și Tito a survenit pentru că Plăieșul de la Kremlin a încercat să intervină în afacerile Iugoslaviei de o manieră pe care n-a îndrăznit-o vreodată cu China (parțial și pentru că Stalin învățase ceva din experiența iugoslavă).

De vreme ce Mao n-a trebuit să suporte tipul de tratament la care fusese supus liderul iugoslav, el nici n-a simțit vreodată nevoia să devină titoist. Pe de altă parte, vizând pentru China o poziție de parteneriat cu Kremlinul, Mao ar fi putut să arate mai multă îngăduință față de pretențiile similare ale mareșalului iugoslav. N-a făcut-o!

În realitate, pe întreg parcursul celebrei dispute, Mao s-a plasat de partea lui Stalin în condamnarea lui Tito ca trădător al cauzei comuniste. O atitudine care nu poate fi explicată prin simplul ajutor economic, politic sau militar, și nici prin (pasămite) unanimitatea susținerii pro-sovietice arătată de alte partide comuniste. Pentru Mao, într-o interpretare rigidă a principiilor marxist-leniniste, Tito se afla în eroare. Se prea poate să fi avut propriile-i opinii vizavi de tratamentul aplicat de Stalin lui Tito, însă mișcarea înspre neutralitate în relațiile internaționale și acceptarea ajutorului Statelor Unite erau impardonabile.

Mao a insistat permanent că lumea socialistă are nevoie de solidaritate în fața agresiunii imperialiste: va fi fiind neutralitatea o virtute într-o țară non-comunistă, însă ea devine inadmisibilă în cazul unui guvern ce pretinde că se revendică de la ideologia marxist-leninistă.

În pofida dezaprobării titoismului, Mao a rămas potențial solidar cu orice mișcare dintr-o țară comunistă care țintește mai multă egalitate în relațiile cu Moscova, câtă vreme nu pune în pericol supremația internă a partidului comunist și nu face compromisuri cu dușmanii internaționali. Atitudinea lui Mao în toamna anului 1956 a fost în linie cu această perspectivă generală a sa.

În Polonia, de pildă, Władysław Gomułka a venit la putere ca „purtător de cuvânt” al nevoii naționale de independență față de controlul și exploatarea Moscovei, însă cu dorința fermă de a păstra partidul comunist și Polonia în sistemul alianței militare al Pactului de la Varșovia (garanția internațională a Poloniei împotriva revizionismului teritorial german). Gomułkismul a rămas astfel în limitele legitimității marxist-leniniste și era demn de susținerea Beijingului. El nu cedase supremația comunistă și, spre deosebire de titoism, nu presupunea neutralitate internațională.

În Ungaria, pe de altă parte, rebelii maghiari au cerut atât alegeri libere cu drepturi pentru opoziție, cât și retragerea din Pactul de la Varșovia. Guvernul Nagy a cedat ambiției ambelor revendicări populare. În ceea ce-i privește pe chinezi, acest lucru îl plasa pe Imre Nagy în afara limitelor jocului. Dacă n-ar fi intervenit sovieticii, Ungaria ar fi putut deveni o nouă Austrie, care abia ce-și recâștigase independența în 1955, iar puterea comunistă și-ar fi aflat și aici, în cele din urmă, sfârșitul. În mod logic, Mao a consimțit la intervenția sovietică. Declarațiile oficiale asupra evenimentelor din Europa apărute în China, în iarna anului 1956, vorbeau despre îndreptățirea acțiunii sovietice împotriva „contrarevoluției”.

Toate aceste lucruri nu fac decât să demonstreze că Mao a susținut tipul de comunism național reprezentat de Gomułka, însă a repudiat ferm orice tendințe revizioniste