Marius Stan

În tinerețea sa hegeliană, Karl Marx s-a preocupat intens de religie, pe care tinerii hegelieni o percepeau drept cea mai extremă și arhetipală formă de alienare. Mișcarea esențială de la Hegel la Marx a dus la descoperirea faptului că spiritul uman (conștiința de sine a omului) este sursa religiei, Dumnezeu fiind doar o proiecție a nevoilor și dorințelor umane.

Pentru Marx, religia, asemeni statului, este abolită și depășită. Ceea ce-i ia locul este o nouă conștiință socială înrădăcinată în socialism sau comunism (sigură de iminența sa în pofida unei definiții destul de vagi). Marx se mai referea încă la „fantasmagoria religiei” și în Critica Programului de la Gotha („Note marginale la programul partidului muncitoresc german”), scrisă în 1875. Și chiar dacă își pierduse interesul pentru discuții interminabile pe subiect, el nu și-a abandonat niciodată disprețul suveran la adresa a ceea ce percepea a fi religia ca modalitate a conștiinței false (unde iudaismul și creștinismul reprezentau principalele paradigme).

A extins, desigur, domeniul acestei conștiințe false pentru a include mai mult decât religia (adică întreaga „suprastructură ideologică”). Din acest punct de vedere, îl putem privi ca pe unul din acei oameni despre care Charles Maurras spunea că „au o nevoie urgentă de a se lipsi de Dumnezeu” (o descendență începută, de altfel, de subiectul favorit al tezei doctorale a lui Marx, Epicur). Contribuția lui specială, pe care o împărtășea cu alți tineri hegelieni, a fost să explice concepțiile teiste drept coșmaruri provocate de boala socială. Toți marxiștii ortodocși au repetat de atunci încolo respectiva mantră.

Cu toate acestea, antiteza rezidă în faptul că Marx a creat o altă religie (sau o religie-substitut), marcată de toate trăsăturile esențiale ale credinței. În locul lui Iehova, apare Necesitatea Istorică; proletariatul este, desigur, poporul ales; „parousia” (sosirea anunțată) creștină devine societatea comunistă post-revoluționară; lupta finală dintre Crist și Anticrist devine analogul evident al antagonismului dintre burghezie și proletariat.

Mai mult, transformând operele lui Marx și Engels în Sfânta Scriptură, mișcarea marxistă a asumat calități cultice predictibile: „o religie cu propria-i Evanghelie, cu sacerdoții și martirii ei” (Gustave Le Bon). Mai apoi, odată cu revizionismul, a reapărut și erezia. Marxismul organizat, fie în etapa social-democratică, fie în cea sovietică, și-a devoalat întregul dogmatism sectar. Kremlinul și Vaticanul au devenit paralele inevitabile. Înzestrat cu o istorie sacră, un Mesia și o preoțime, comunismul avea tot ce-i trebuie pentru a se califica drept religie.

În sânul partidului bolșevic, făuritorii de Dumnezei, în special Gorki și Lunacearski, au cerut ca marxismul să fie recunoscut drept „cea mai religioasă dintre religii”. Deși toți aceștia au fost până la urmă mustrați și, în final, amuțiți de către Lenin, viziunile lor prometeice au fost păstrate de ideologia sovietică. Flirtul anilor ’60 dintre comunism și creștinism, îmbietor mai ales pentru unele figuri precum Roger Garaudy, părea bazat pe anumite afinități recunoscute. Influența creștinismului mesianic asupra populiștilor revoluționari ruși de tipul Nikolai Cernîșevski, cel care l-a influențat și pe părintele bolșevismului, reprezintă, de asemenea, un alt punct de contact. Nu mai punem la socoteală și faptul că Marx însuși era, la rigoare, descendentul unei lungi linii rabinice, iar mulți dintre revoluționarii bolșevicii erau fiii unor preoți ortodocși.

Într-adevăr, „căutarea mileniului”, titlul unei cărți care l-a făcut pe Norman Cohn un istoric popular, ne oferă osatura profundă a marxismului. Iar dacă nici acest lucru nu este suficient de convingător, atunci sigur teleologia creștină a lui Hegel exprimată în limbaj metafizic, pe care Karl Marx a reformulat-o în termeni pseudo-științifici. Capacitatea de a seduce anumite minți raționale și critice a fost posibilă doar pentru că marxismului a reținut în mod frapant o parte din idealismul hegelian, iar ceea ce Marx a pretins a fi descoperire științifică a fost, din contră, de la un cap la altul, o escatologie (Robert C. Tucker, Filosofie și mit la Karl Marx).

Social-democrații germani, asemeni marxiștilor francezi Jules Bazile (Guesde) și Paul Lafargue (ginerele lui Marx), asemeni unor marxiști italieni precum economistul Achille Loria, s-au alăturat lui Gheorghi Valentinovici Plehanov și marxiștilor ruși în efortul de perfectare a unei structuri care era deopotrivă simplistă și utopică, adaptată înțelegerii de masă. În unele cazuri, cel puțin, ei au făcut-o în mod deliberat. Austro-marxistul Victor Adler era perfect conștient de crearea unui marxism vulgar (materialism dialectic codificat) transmis prin simboluri și canoane. Era conștient de necesitatea unui astfel de gest tocmai pentru că proletariatul n-ar fi făcut față marxismului avansat. Marx însuși și-a dorit ca gândurile sale să nu rămână doar un exercițiu academic, ci să fie traduse în acțiune populară.

A te îndoi de toate aceste lucruri însemna să pui sub semnul întrebării chiar premisele de bază ale marxismului—anume, că filosofia trebuie să schimbe lumea, nu doar să o înțeleagă, și că revoluționara conștiință de clasă trebuie să izvorască din rândul maselor.

Scriitorul Witold Gombrowicz (1904–1969) s-a născut pe 4 august 1904 lângă Kielce, în Polonia. După absolvirea studiilor de drept la Universitatea din Varșovia, avea să-și dedice viața literaturii. Prima operă i-a apărut tot în capitala poloneză, în 1933. Era vorba despre un volum de povestiri scurte, intitulat Memorii din vremea imaturității.

După încă doi ani, publica în revista Skamander piesa Ivona, Principesa Burgundiei, iar în 1937 îi apărea și primul roman, Ferdydurke. Alături de Bruno Schulz, despre care am avut ocazia să scriu și aici, la Europa Liberă, și Stanisław Ignacy Witkiewicz („Witkacy”), Gombrowicz a făcut parte din ceea ce-a fost avangarda poloneză interbelică.

Vara anului 1939 l-a prins la bordul unui transatlantic cu destinația Buenos Aires, acolo unde spera să aibă o misiune culturală scurtă, de doar câteva luni, în numele comunității poloneze din țara tangoului. Doar că a izbucnit războiul, comunicațiile au fost întrerupte, iar Gombrowicz s-a văzut blocat în Argentina. Avea doar 35 de ani și lăsa în spate o carieră literară în țara natală.

Witold Gombrowicz a ajuns la Buenos Aires chiar în luna august. După invadarea Poloniei de către trupele naziste în septembrie, a decis să rămână în America Latină până la terminarea războiului. Avea să petreacă acolo următorii 24 de ani, fiind martorul multor episoade violente: trei lovituri de stat (1943, 1955 și 1962), criza și declinul peronismului (1953–1956), masacrul din Plaza de Mayo (iunie 1955) și așa-numita „Revolución Libertadora”.

În Argentina, Gombrowicz n-a fost acceptat ușor de către grupul intelectual coagulat în epocă în jurul scriitoarei Victoria Ocampo (1890–1979) și al revistei literare Sur (1931–1992). Țara spre care priveau cu admirație argentinienii era Franța, iar Gombrowicz, în orice caz, nu era francez și nici nu beneficia (încă) de o reputație internațională. În plus, avea o personalitate suficient de abrazivă și era mult prea arogant spre a se potrivi acestui grup de intelectuali francofili.

Scriitorul polonez a respins atât eurocentrismul grupului Ocampo, cât și tendințele naționaliste care făceau ravagii în Argentina anilor ’50 și ’60. A preferat să prizeze o cultură locală alternativă, mai tânără și mai dinamică, compusă în cea mai mare parte din marinari și alți pierde-vară care-și făceau veacul printr-un barrio numit Retiro.

Sentimentele sale față de țara adoptivă au fost mereu ambivalente. A părut să-i ironizeze pe Manuel Mujica Lainez sau Jorge Luis Borges în romanul Trans-Atlantic, dar a iubit necondiționat „cealaltă” Argentina, țara mitică a docherilor și băieților neșlefuiți care frecventau barurile din port. Spunea el, „de îndată ce am intrat în contact spiritual cu Retiro, așa-zisul limbaj cultural a început să-mi sune fals și golit de orice semnificație”. Ceea ce făcea, de fapt, Gombrowicz era să critice formele culturale „fosilizate”.

A fost aici, în Retiro, locul în care excentricul polonez s-a simțit liber să exploreze relații sexuale cu bărbați și femei, și, în orice caz, tot ceea ce era non-standard și diametral opus „conservatorismului” est-european postbelic. Pentru el, presiunea normelor culturale îi împiedică pe oameni să aibă opțiuni independente, să-și descopere potențialul. În acest sens, a perceput societatea (sens larg) ca pe un construct opresiv, în vreme ce individul este modelat tocmai de interacțiunile dezinhibate cu ceilalți. Așa cum strălucit observa marele scriitor argentinian Ernesto Sábato, omul lui Gombrowicz este în mod esențial haotic.

În 1946, după ani buni de rezidență în Argentina, scriitorul și-a tradus romanul Ferdydurke din poloneză în spaniolă. Nu vorbea prea bine limba, însă a fost asistat de așa-zisul „comitet de traducere”, în fapt, un grup de asociați cu care frecventa cafeneaua Rex din Buenos Aires. Faptul că în epocă nu exista un dicționar polonez-spaniol a făcut misiunea și mai dificilă. Grupul eterogen de traducători de la Rex a trebuit să eludeze astfel convențiile limbii spaniole, în același fel în care o făcuse și Gombrowicz cu limba maternă. A preferat să se „chinuie” în spaniolă, deși franceza lui era fluentă, tocmai pentru a se distinge de Victoria Ocampo sau Roger Caillois, un alt european aflat în exil latino-american.

La începutul anilor 1950, i-a apărut și cel mai discutat text, Jurnalul, difuzat episodic în revista emigrației Kultura. Tot aici va fi publicat și al treilea roman al său, Pornografie (1960). Regizorul de teatru Jorge Lavelli (89 de ani) a fost cel care i-a pus în scenă câteva piese la Paris, mișcare prin care scriitorul polonez avea să obțină, în sfârșit, recunoașterea internațională și accesul la cercurile literare europene și nord-americane.

Morala acestei povești este că alegând o limbă pe care n-o stăpânea foarte bine, Gombrowicz a ales, din nou, imaturul ca o condiție a enunțării. Într-o prelegere pe care a susținut-o la Buenos Aires în stilu-i direct și nonconformist, într-o spaniolă aproximativă, polonezul mărturisea: „Sunt un străin complet necunoscut... iar spaniola mea este cea a unui copil... însă cine știe, poate că această dietă ar trebui să fie obligatorie pentru o sănătate de fier. Uneori mi-ar plăcea să-i trimit pe toți scriitorii în străinătate, în afara propriei lor limbi... să văd atunci ce mai rămâne din ei”.

În Argentina, „indiferența” pământului care nu știa nimic despre el i-a permis lui Witold Gombrowicz să-și recompună identitatea într-o „formă” complet nouă. Departe de realitățile războiului european (de care rămânea totuși legat afectiv și intelectual), Gombrowicz a putut să exploreze problema identității naționale în același fel în care a reflectat asupra genurilor și sexualității.

Într-un fel, Argentina anilor ’40 i-a confirmat lui Gombrowicz principala idee a romanului Ferdydurke: „imaturitatea” este energie și sursă de creativitate, opusul osificatelor norme culturale și sociale. Pentru el, poziția de outsider al Americii de Sud i-a oferit nesperata șansă de a transgresa valorile încetățenite și legitimate prin marea cultură.

În mod paradoxal, aceeași limbă spaniolă a fost poarta sa spre recunoașterea internațională, pentru că operele traduse au putut să circule înapoi pe bătrânul continent. Atunci când s-a întors în Europa, în 1963, Witold Gombrowicz a făcut-o ca un scriitor realizat, iar reputația dobândită i-a oferit noi oportunități, despre care, poate, vom mai vorbi...