Linkuri accesibilitate

Marius Stan

La începutul anului 1890, esteticianul și criticul literar danez Georg Brandes publica în revista Deutsche Rundschau prelegerile despre Friedrich Nietzsche (1844–1900) pe care le ținuse cu un an înainte în fața studenților săi din Copenhaga, admițând în același timp că opera gânditorului era aproape necunoscută în Germania și în afara ei.

Cu toate acestea, în doar câțiva ani, faima și popularitatea lui Nietzsche aveau să atingă înălțimi suverane. În 1891, criticii se refereau deja la el ca la un „apostol al viitorului” și îl vedeau drept noul lider al tineretului german. Au existat și critici: de pildă, medicul Max Nordau, unul din cei care aveau să înființeze câțiva ani mai târziu Organizația Sionistă Mondială alături de Theodor Herzl, privea succesul extrem al operei nietzscheene ca pe un exemplu al „degenerării contemporane”.

Friedrich Nietzsche în 1899, cu un an înainte de moartea sa
Friedrich Nietzsche în 1899, cu un an înainte de moartea sa

Faima controversatului filosof și-a urmat însă neabătut traiectoria, atingând inclusiv scenele de teatru din Berlin, prin intermediul unor scriitori la modă atunci, precum Joseph Viktor Widmann. Până în 1900, când Nietzsche însuși a trecut de la nebunie în neființă, chiar pe 25 august, el devenise un nume arhicunoscut publicului german, iar majoritatea operei îi fusese reeditată și tradusă în numeroase limbi europene. Tot atunci au început să apară, unul după altul, și eseuri despre un filosof care fusese ignorat în perioada deplinătății facultăților sale creative, iar opera lui a devenit subiect pentru numeroase articole în revistele literare și intelectuale.

Nu putem ști cu certitudine ce anume a produs acest interes brusc pentru Friedrich Nietzsche. La suprafață, opera lui părea să aibă puține legături cu chestiunile cotidiene. Vorbim aici de o perioadă aparent dominată de probleme sociale, economice și politice, în care oamenii încă se simțeau mândri pentru transformările politice de după Războiul franco-prusac (1870–1871). Era un timp al progresului în legislația socială, când se lupta pentru idealurile democrației liberale și umanitarismului.

Nietzsche, fie că a ignorat toate aceste mișcări sociale, fie s-a opus vehement obiectivelor lor. Și-a numit eseurile de tinerețe „nerezonabile” și și-a afirmat în mod violent izolarea față de contemporanii săi „mediocri”. Nici măcar noile și foarte activele mișcări literare și artistice n-au fost mai receptive la influența nietzscheană. Naturalismul, care își afirmă triumful în Germania odată cu fondarea clubului de teatru Freie Bühne, în 1889, părea să nu aibă niciun punct de contact cu Nietzsche. Estetismul acelui fin de siècle, crescânda renaștere a neoromanticului, n-au părut a fi nici ele un teren fertil în care să rodească (eventual) ideile celui care în copilărie fusese numit „micul pastor” (o etichetă ironică, date fiind opiniile sale de mai târziu).

Friedrich Wilhelm Nietzsche, în 1875
Friedrich Wilhelm Nietzsche, în 1875

Desigur, genialitatea operei lui Nietzsche explică pur și simplu o parte din fascinație și popularitate. Suntem în continuare inspirați, chiar și astăzi, de sensibilitatea și intuițiile sale filosofice, de enormul har cu care a găsit mereu câte o expresie uimitor de clară și precisă pentru cele mai complicate gânduri. Dacă acest lucru este adevărat acum, cu atât mai mult era atunci, la sfârșitul secolului XIX, când ideile sale erau noi și reputația nepătată de cunoașterea consecințelor dezastruoase care aveau să urmeze. Opera unui scriitor poate prinde rădăcini doar pe un teren pregătit. Este și motivul pentru care împrejurările în care filosoful a ajuns la faimă trebuie înțelese.

Primele cercetări scrise n-au contribuit prea mult la interpretarea lui Nietzsche. Erau pline de prejudecăți, adesea întocmite în pripă, frecvent controversate și unilaterale. Friedrich Nietzsche a fost, într-adevăr, un scriitor al măștilor multiple care cultiva interpretările eronate și, nu de puține ori, genialitatea scriiturii sale i-a purtat pe cititori pe cărări greșite. Direcția criticii la adresa lui Nietzsche reflectă totuși atmosfera timpului, învălmășeala de idei și probleme cu care se confrunta epoca și în care popularitatea gânditorului german avea să explodeze. Nietzsche a fost înțeles mai ușor doar acolo unde a avut predecesori, unde ideile îi fuseseră „pregătite” de alții.

Primul impuls de a-l studia pe Nietzsche a venit din Peninsula Scandinavă. Fapt este că Germania a ajuns să-și cunoască parțial propriul filosof prin August Strindberg, care îl știa pe Nietzsche din anii de dinaintea demenței, și mai ales prin Georg Brandes și neobositul propagandist suedez Ola Hansson.


Danezul Brandes a fost un cât se poate de influent și versatil intelectual critic, specialist în literatura franceză, engleză și germană. Tonul eseului său despre Nietzsche din Deutsche Rundschau era chiar cumpătat. Aflat mereu în căutare de noutăți și stimulente, Brandes a văzut în Nietzsche o personalitate orbitoare, un om de un mare interes și originalitate, a cărui viață și operă invitau la o atenție entuziastă.

Însă Brandes n-a fost un discipol; el vrut doar ca ideile lui Nietzsche să fie examinate și eventual contestate ori testate. A găsit în ele un îndemn la o nouă gândire, într-o vreme în care vechile idei după care trăiseră oamenii își pierduseră interesul și înțelesul vital. Criticul danez a fost cel care a înțeles mai bine ca oricine altcineva sursele fascinației pentru Nietsche, precum și forța gândirii sale...

Vasili Aksionov (n. 20 august 1932–d. 6 iulie 2009) a fost fiul unui lider de partid din regiunea Kazan, Pavel Aksionov, care a dispărut în timpul epurărilor staliniste, și al Evgheniei Ghinzburg, care avea să petreacă aproape 20 de ani în Gulag, supraviețuind ca apoi să-și publice memoriile de detenție într-o copleșitoare carte (Journey into the Whirlwind, tradusă în română, la Corint, cu titlul Destin în bătaia vântului).

După absolvirea liceului în Magadan, acolo unde mama sa ispășea un surghiun „etern”, și după absolvirea Institutului Medical din Leningrad, Vasili a început să scrie și publice texte pentru care a fost dat ca exemplu, în mod ironic, chiar de către Feliks Kuznețov, același critic sovietic care la finalul anilor ’70 avea să-i forțeze plecarea din țară.

A publicat Colegii, în 1960, iar această scurtă povestire, ai cărei eroi sunt medici, își datorează bine alesul titlu lui Valentin Kataev, redactorul din epocă al revistei Tineret (Ю́ность). Romancier faimos și cu adevărat înzestrat pentru scris, Kataev supraviețuise el însuși multor fapte murdare, inclusiv rescrierii complete a romanului său apărut în 1949, Pentru puterea sovietelor, pentru care a fost aspru criticat.

Colegii lui Aksionov au avut un succes nebun și au inițiat ceea ce avea să se cheme „proza tinereții”. Un an mai târziu, în 1961, volumul devenit cult, Biletul înstelat, l-a confirmat pe Vasili Aksionov în postura de vedetă. Personajele cărții sunt participanți la un festival al tineretului ținut la Moscova în 1957, acolo unde studenți de pretutindeni își bulversează gazdele cu alte practici culturale. Asemeni Colegilor, și acest text este scris sub forma unei confesiuni și folosește limba vorbită de tineretul sovietic al epocii. De atunci încolo, cărțile semnate de Aksionov au curs, pur și simplu: Portocale din Maroc (1963), Este timpul, prietene, este timpul (1964), Catapulta (1964), Pasărea de oțel (1968), ș.a.m.d.

Fiu al unor personaje fabuloase, Aksionov avea să devină el însuși o personalitate extrem de populară a Uniunii Sovietice. A fost un scriitor talentat și un adolescent etern, iubitor de jazz și filosofie, dandi și occidental. Vasili Aksionov era în mod simultan cel mai „cool” dintre intelectualii vremii și primul playboy al Moscovei.

Personalitate extrem de populară și reprezentativă pentru anii ’60, Aksionov a descris perfect în romanele sale realitatea sovietică și a întruchipat Omul perioadei post-staliniste (unul care s-a dovedit a fi o „deconstrucție” a lui „Homo Sovieticus”, sinistrul model de inginerie socială al deceniilor anterioare).

După părăsirea Uniunii Sovietice, în 1980, Vasili Aksionov avea să trăiască în Statele Unite pentru mai bine de două decenii. Alegând calea exilului, el și-a pierdut automat și cetățenia sovietică. Autoritățile nu îi iertaseră „activitatea disidentă” din 1979 și implicarea la revista independentă Metropol. Pentru un om sincer ca Vasili, confruntarea păruse, așadar, iminentă.

De fapt, acest almanah fusese printat la sfârșitul anului 1978 în doar doisprezece exemplare. Două dintre copii au ajuns și în Occident, în Franța și Statele Unite, stârnind unul din cele mai mari scandaluri din istoria samizdatului literar. Almanahul fusese inițiativa câtorva membri ai Uniunii Scriitorilor din URSS, oameni deja bine fixați pe orbita literară oficială, precum Aksionov, Andrei Bitov și abhazul Fazil Iskander.

Alături de ei, două din tinerele speranțe ale literelor sovietice, Victor Erofeev și Evgheni Popov, care doreau ei înșiși să scape din chingile cenzurii și să-și afirme dreptul la expresie artistică liberă. Revista a strâns până la urmă textele a peste douăzeci de autori, dintre care unii ca Andrei Voznesenski sau Bella Ahmadulina erau foarte bine cunoscuți încă din perioada anilor ’60.

Așadar, în iulie 1980, Vasili Aksionov, care avusese deja privilegiul de a călători în străinătate și chiar de a preda în California, în 1975, își lua adio de la Uniunea Sovietică și alegea Statele Unite pentru a-și continua viața și cariera academică.

Ajuns mai întâi la Paris, el a dat un interviu pentru hebdomadarul La Pensée russe, în care denunța fără jumătăți de măsură mediocritatea celor care atacaseră revista Metropol și în special pe Feliks Kuznețov, despre care spunea că este un om gri, lipsit de orice principii și chiar de talent.

Din 1980 și până în 1991, Aksionov a transmis regulat de la postul Radio Libertatea, atacând puterea sovietică, dezavuând-o, reflectând atent la problemele reale ale țării sale natale. După 1990, a trăit alternativ la Washington și la Moscova, apoi în Franța și la Moscova. Aici, în capitala rusă, a survenit și moartea acestui „adevărat om al anilor 1960”, pe data de 6 iulie 2009.

Încarcă mai mult

Despre blog:

Marius Stan, politolog, specializat în istoria regimurilor comuniste, director de cercetare la Centrul „Hannah Arendt”, Universitatea din București, România. Din septembrie 2018, semnează un blog la Radio Europa Liberă: Distinguo*

(*Un modest omagiu în spiritul rubricii permanente pe care o ținea cândva criticul și eseistul Vladimir Streinu la revista Luceafărul” – Marius Stan)

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG