Sevginar Mahmud își amintește extrem de bine ziua de 26 decembrie 1984. Parcă o vede încă pe prietena ei lovită de un glonț, aude plânsetele vecinilor ei care mureau într-un șanț de pe marginea drumului. Și își amintește bine soldații care au năvălit în satul ei pentru a-i fura numele.
Acum 40 de ani, autoritățile comuniste din Bulgaria au lansat o campanie violentă prin care îi forțau pe etnicii turci șă-și schimbe numele în unele bulgărești. Era parte a Procesului de Renaștere, prin care mai marii vremii voiau să stabilească o identitate unită bulgărească, să impună restricții asupra limbii turce și să interzică obiceiurile culturale și religioase ale minorităților.
Represiunea, în timpul căreia au fost uciși 25.000 de turci și au fost alungați în Turcia, cinci ani mai târziu, 320.000 de oameni, este privită acum ca una dintre cele mai mari campanii de asimilare forțată din Europa împotriva unei comunități musulmane în secolul al XX-lea. Până în zilele noastre, turcii bulgari spun că nu li s-a făcut dreptate și că nici o instituție și nici o persoană nu a fost găsită vinovată.
Sevginar Mahmud, care avea la acel moment 18 ani, locuia la Gruevo, un sat din Kardzali, o zonă din sudul Bulgariei în care trăiesc mulți etnici turci. Pe fondul zvonurilor despre schimbarea forțată a numelor, locuitorii îngrijorați au ieșit pe străzi și s-au adunat, pe 26 decembrie 1984, la Momcilgrad, unul dintre cele mai mari centre urbane din zonă.
S-a tras asupra lor, spune Sevginar Mahmud, dar, în ciuda acestui lucru, ea s-a hotărât să se alăture protestelor de la Momcilgrad. „Nu mi-era teamă – eram nevinovați. Nu aveam nimic, nici măcar bețe. Eram doar niște săteni obișnuiți”, povestește ea pentru Serviciul Bulgar al RFE/RL.
Protestele au fost pașnice la început – cetățenii confuzi și panicați încercau să obțină de la autorități răspunsuri privind zvonurile privitoare la schimbarea numelor. Însă foarte curând, protestele au devenit vehemente, iar soldații și milițienii au început să folosească tunuri de apă, să lovească oamenii cu bastoanele și chiar să tragă cu pușca.
În timp ce protestatarii fugeau, prietena lui Sevginar Mahmud, Feriște, a fost împușcată în spate. Sângera abundent, așa că Sevignar și-a dus prietena la spital. Acolo, spune ea, a fost martoră la ceva ce nu va uita niciodată: o fetiță de 17 luni pe nume Turkyan a fost adusă la spital, moartă.
Mahmud s-a întors la Gruevo cu o pungă în care avea hainele pline de sânge ale prietenei ei. Voia să-i avertizeze pe săteni. „Le-am arătat hainele și le-am spus: uitați, împușcă oamenii. Nu le e milă de nimeni!”, își amintește ea.
În aceeași seară, când au ajuns soldații în sat, locuitorii erau pregătiți. „Au început să tragă, dar nu am fugit. Întregul sat – copii, tineri, adulți – eram cu toții afară”, spune Sevginar. Au format un lanț uman și au dat foc la cauciucuri.
Confruntările s-au intensificat. Sevignar Mahmud își amintește de trei vecini – Abdulaziz Bekir, Mustafa Ali și Mustafa Ibrahim – care au căzut într-un șanț după ce au fost împușcați. Urlau de durere, însă soldații nu au lăsat pe nimeni să îi ajute.
Supusă în cele din urmă, zona Kardzali a fost plasată sub stare de asediu, iar miliția a fost scoasă pe străzi. Au fost tăiate toate căile de comunicare cu exteriorul. Autoritățile comuniste au confiscat documente de identitate și au schimbat forțat numele oamenilor. Sevginar a devenit „Snejana”. Autoritățile au răzuit inclusiv numele turce de pe pietrele de mormânt.
În numai trei luni, regimul totalitar a schimbat cu forța numele a peste 800.000 de oameni. Li s-a interzis să vorbească limba turcă în public și să participe la tradiții religioase și culturale. Restricțiile au fost menținute până la căderea comunismului, în 1989. Etnicii turci văzuți de către autorități ca lideri au fost închiși, fără procese, în lagăre de concentrare.
În ultimul an al comunismului, autoritățile conduse de dictatorul Todor Jivkov au deportat în Turcia 320.000 de bulgari etnici turci – iar regimul a numit, eufemistic, deportarea „Marea Excursie”. Se estimează că a fost deportată o treime din populația turcă a Bulgariei – cea mai mare migrație în masă din Europa de la expulzarea germanilor sudeți din Cehoslovacia, după al doilea război mondial.
Familia lui Sevignar Mahmud nu a fost, totuși, deportată și, când a fost întrebată de RFE/RL de ce, ea a preferat să nu răspundă. Unii turci au scăpat de deportare, pentru că au fost văzuți ca fiind vitali pentru economie sau pentru că aveau „pile” la autorități. Alți etnici turci au fost percepuți de către comuniști ca fiind deja asimilați.
După ce Jivkov a fost înlăturat de la putere, în noiembrie 1989, etnicii turci au ieșit din nou pe străzi, iar Partidul Comunist a reinstaurat drepturile turcilor si musulmanilor bulgari, au decis să le redea numele de la naștere (proces care continuă și azi) și le-au permis din nou să vorbească limba turcă. Până la finalul lui 1991, aproximativ 200.000 de etnici turci s-au întors în Bulgaria.
La începutul anilor 1990, Jivkov și alți înalți demnitari comuniști bulgari au fost acuzați de infracțiuni legate de represiunea etnicilor turci, inclusiv de „promovarea și incitarea urii naționale”. Cazurile au zăcut ani de zile în tribunale, iar până la urmă acuzațiile au fost minimalizate sau chiar retrase. Nimeni nu a fost vreodată condamnat și toți cei implicați de partea opresoare sunt acum decedați.
Sevignar Mahmud spune că nu s-a așteptat vreodată să i se facă dreptate. „Știam că nimeni nu va fi pedepsit. Suntem o minoritate aici”, afirmă ea. Estimările variază, dar în prezent se consideră că sunt cel puțin 500.000 de etnici turci în Bulgaria, care are o populație de aproximativ 6,8 milioane de locuitori.
În 2024, în mai multe orașe și sate au fost organizate ceremonii care să marcheze aniversarea Procesului Renașterii. Printre ele, la Momcilgrad, unde o fântână a fost numită după Turkyan, fetița care a fost ucisă acolo.
Comunitatea turcă din Bulgaria și demnitari din Turcia au marcat evenimentul pe 29 decembrie 2024. Nici un oficial din Bulgaria, niciun reprezentant al guvernului de la Sofia, nu a onorat morții.
Sevignar Mahmud are acum 58 de ani și locuiește încă în zona în care au avut loc violențele. În timp ce etnicii turci din Bulgaria continuă să se confrunte cu obstacole precum inegalitatea socioeconomică și discriminarea, în special în ceea ce privește angajarea în sectorul public și învățământul superior, viața lui Mahmud a revenit în mare parte la normal. Are un fiu, o fiică și trei nepoți. Lucrează pentru o companie de produse cosmetice și își vizitează uneori familia în Anglia.
Evenimentele din 1984 o fac încă să tremure. „Nu o să-mi uit niciodată prietena”, spune ea. „Sau pe Turkyan”.
Articol preluat de la Europa Liberă România.
📰 Europa Liberă Moldova este și pe Google News. Abonează-te
