Acum 100 de ani, pe 26 noiembrie 1924, Mongolia s-a declarat „republică populară”. Însă, în ciuda numelui capitalei țării, Ulan Bator, care înseamnă Eroul Roșu, trecutul sovietic al țării a fost – spun experții – „uitat”.
Fost ambasador al Statelor Unite în Mongolia, din 2009 până în 2021, John Addleton spune pentru RFE/RL că trecutul legat de sovietici al țării este deseori trecut cu vederea pentru că „figura lui Gingis Han este cea mai importantă pentru felul în care e văzută Mongolia în lume”.
„Nimic nu ar putea vreodată să eclipseze sau să înlocuiască această imagine ca element central al istoriei mongole”.
În plus, spune Addleton, datorită poziției geografice și faptului că Mongolia nu s-a alăturat niciodată Pactului de la Varșovia – echivalentul sovietic al NATO – țara „nu a intrat niciodată în imaginarul colectiv ca fiind un «satelit sovietic»”.
În 1924, teritoriul puțin populat al Mongoliei de astăzi a fost, pentru ani de zile, teren de luptă între China și forțele din ambele tabere ale Războiului Civil din Rusia. Dar regiunea a rămas de jure o parte a Chinei.
Atât de mare era incertitudinea cu care se confrunta populația nomadă a Mongoliei în 1924, încât un tânăr oficial i-a trezit la realitate pe conaționalii care vorbeau despre declararea grandioasă a „republicii populare” a guvernului comunist, când a întrebat: „Dar ce este o republică? Cu siguranță, acest lucru este necunoscut în provincie”.
El le-a cerut delegaților să le explice mongolilor din zonele rurale „scopul și semnificația noii forme de guvernământ”.
Iar liderului sovietic Iosif Vissarionovici Stalin i s-a raportat de către informatorii Kremlinului care vizitaseră Mongolia că teritoriul revendicat de China ar fi „un tampon util de-a lungul granițelor sudice ale țării noastre”, care ar putea garanta că trupele sovietice și chineze nu vor ajunge față în față.
Mongolia a ajuns curând după asta dependentă economic și politic de URSS și a adaptat politicile radicale ale Moscovei.
„Trebuie să dezvoltați socialismul foarte repede, iar pentru asta trebuie să aplicați metodele Uniunii Sovietice” – a fost instructajul oferit de Kremlin guvernului mongol.
În 1930, liderii din Ulan Bator au raportat: „Acum confiscăm proprietățile claselor feudale”.
Păstorii nomazi au fost obligați să se înscrie în colective (ferme comunale), iar cirezile lor au fost confiscate de către stat. Prin urmare, unii au fugit din țară, iar alții s-au revoltat.
Estimarea este că 30.000 de oameni au fugit la începutul anilor 1930 din Mongolia. În mai multe regiuni ale țării au izbucnit revolte spontane.
„Luptați până la moarte împotriva vrăjitorilor și demonilor «guvernului poporului»”, strigau protestatarii către un grup de rebeli cu afiliații religioase.
În 1937, ministrul Apărării din Mongolia, Gelegdorjiin Demid, a fost invitat la Moscova. A murit, însă, pe drum, din cauza unei „toxiinfecții alimentare”.
Apoi, doi ani mai târziu, în 1939, premierul mongol, popularul Anandyn Amar, a fost arestat și trimis la Moscova, unde a fost executat.
Cele două decese i-au deschis calea favoritului lui Stalin, pe nume Khorloogiin Choibalsan, pentru a pune mâna pe putere.
Sub Choibalsan, teroarea epurărilor staliniste bântuia pe holurile puterii din Ulan Bator. Choibalsan a lucrat direct cu NKVD - poliția secretă sovietică - pentru a aduna și executa oficialitățile guvernamentale care „nu erau de încredere”, înainte ca statul să treacă la liderii religioși.
Nu se cunoaște nici acum numărul total al victimelor Marii Represiuni Mongole, dar, din 1937 până în 1939, aproximativ 17.000 de călugări budiști au fost executați și peste 700 de mănăstiri - demolate.
De-a lungul întregului război mondial, Mongolia a fost o sursă vitală de ajutor pentru armata sovietică, iar în 1945 China a fost presată să renunțe la pretențiile asupra Mongoliei de către o Uniune Sovietică victorioasă.
Un referendum privind independența oficială a Mongoliei față de China a avut ca rezultat un vot de 100% în favoarea propunerii.
Stalin, personal, a fost foarte interesat de Mongolia, sprijinind în mod repetat guvernul local să distrugă religia din țară odată pentru totdeauna.
„Trebuie să fiți fermi cu călugării budiști”, a transmis el către Ulan Baton. „Trebuie să nu uitați că doar cei care sunt puternici vor fi recunoscuți”.
Ca peste tot în sfera de influență sovietică, represiunile s-au mai liniștit după 1953, după moartea lui Stalin, iar războiul nemilos al Kremlinului împotriva religiei a ajuns mai curând o dispută birocratică.
După cum spune fostul ambasador Addleton, Moscova era văzută de către mongoli ca cel mai puțin rău dintre cei doi vecini puternici.
„Cinstit vorbind, conexiunea sovietică era importantă pentru Mongolia atât în ceea ce privește reafirmarea independenței ei, cât și în ceea ce privește suveranitatea față de China”, spune fostul ambasador.
La finalul anilor 1980, Uniunea Sovietică avea la bazele din Mongolia cam 50.000 de soldați, 1.800 de tancuri, 320 de avioane și elicoptere.
Și, pe măsură ce mișcările democratice au început să prindă putere în alte părți de la marginile Uniunii Sovietice, mongolii au început și ei să facă presiuni pentru libertate împotriva unui guvern surprinzător de permisiv.
Jambyn Batmonkh, ultimul lider al Mongoliei comuniste, își amintește că s-a opus oficialilor care încercau să reprime protestele împotriva regimului monopartidist, spunând: „Nu este nevoie să folosim poliția sau să implicăm armata”. Protestatarii „sunt copiii noștri”.
În martie 1990, Biroul Politic al Mongoliei a fost înlocuit, Barmonkh și-a anunțat demisia și veneau alegeri libere.
Addleton spune că cetățenii Mongoliei cu care a vorbit despre perioada în care țara lor a fost satelit sovietic „au tot felul de opinii despre Uniunea Sovietică”.
„În timp ce unii sunt enervați de epurările din perioada stalinistă, din anii 1930, și executarea membrilor clerului budist, alții privesc perioada de după Al Doilea Război Mondial cu oarecare apreciere și chiar nostalgie”, afirmă Addleton.
Articol publicat inițial pe rferl.org, preluat de la Europa Liberă România.
📰 Europa Liberă este și pe Google News. Abonează-te