Se ştie: de la rimbaldianul „Je est un autre” încoace, autorul îşi asumă condiţia de alteritate – şi chiar de dublă alteritate, atunci când scrie într-o altă limbă decât cea a majorităţii populaţiei, cum e şi cazul clujeanului Péter Demény (n. 1972), cel care semna în 2006 romanul Vârtej în reluare, acum în traducerea românească a lui Kocsis Francisko, Curtea Veche, 2023.
M-a prins din primele pagini această formidabilă „frazare thomasbernardiană” (Andrea Tompa), învârtejind sintaxa într-un Totentanz demen(y)t; m-am lăsat purtat în cercuri tot mai largi alături de personajele scrierii, una asumat biografică, căci „ceea ce reprimam reizbucnea cu putere înnoită în suflet şi trup”, şi tocmai prin asta absolut deranjantă – „nu pot să scriu altceva decât despre mine, şi dacă scriu despre mine, atunci fireşte că scriu şi despre ei, [bunica] se uita bănuitoare, se ferea de mine ca de un trădător care, în loc s-o îngroape, striga în patru vânturi mizeria familiei, şi degeaba am încercat să-i explic că ruşinea nu se datorează scrierilor mele, ci familiei care se comportă atât de ruşinos” –, ca să nu zic imperioasă: „trebuie s-o scriu, nu atât pentru mine, cu atât mai puţin pentru text, pentru ritm au pentru mai ştiu eu ce, cât pentru Ea, pe ea n-am voie s-o mint sub nici o formă” (cine Ea? mă veţi întreba – Pistaţia, amanta lui Imre, şi ea căsătorită; or, povestea lor de dragoste adulterină formează, după cea de familie, şi aceasta la fel – „când eram demult decepţionat de mama, deşi nu-l uram nici pe tata mai puţin decât până atunci, când mă certam deja foarte frecvent cu bunica, când bunica începea să fie decepţionată de mine pentru că am trădat tabăra, tabăra noastră, puterile axei bunica-mama-eu, trecând de partea cealaltă” –, cel de al doilea tornado al naraţiunii, de-a dreptul devastator, de-ar fi să citez – n-o fac, din lipsă de spaţiu – fraza de peste două pagini, care începe cu: „Se pot spune multe lucruri despre ea…”, încheindu-se aşa: „…că îi place asta, să facă dragoste, şi-i place s-o facă cu mine, tocmai cu mine, fata asta cum nu e alta pe lume”, ca peste alte o sută de pagini să aflăm că „cea mai mare greşeală a fost totuşi avortul, acel avort care mi s-a datorat”); bref, o erupţie de vulcan, ale cărei curgeri de lavă nimicesc totul în cale, păstrând însă – ca la Pompei – „mulajele” unor personaje (mama, tata, bunica, Maria, Pistaţia, Andris ş.a.) aşa cum le-a prins dezastrul.
- Te-ar putea interesa și: Artă pe timp de Ciumă & Holeră
Revenind la dimensiunea alterităţii, prezentă în câteva rânduri de-a lungul scrierii (între paranteze fie spus, Péter Demény e un scriitor bilingv – romancier de limbă maghiară, şi poet de limbă română), închei pe această notă auctorială, chit că la persoana a treia: „…deoarece dacă pleacă, dacă fuge în Ungaria, ca să devină acolo vită de pustă, (…) n-o să fie niciodată vită de pustă, deşi îşi va fi pierdut, desigur, şi fala de zimbru transilvănean, devenind un hibrid straniu, (…) nu-şi pierde definitiv identitatea de aici, n-o dobândeşte niciodată pe cea de acolo”. Şi dacă, în ultimă instanţă, acasa unui om de litere este chiar scrisul propriu-zis, de unde – de la autorul Vârtej-ului în reluare citire – „…simt uneori că altcineva scrie în locul meu”?!
22 aprilie ’24
