„Aimez-vous Barnes?”, ierte-mi-se parafrazarea unui titlu celebru de Françoise Sagan; nu mai puţin cunoscut este şi britanicul francofon & francofil Julian Barnes (n. 1946), pe care l-am citit in extenso, în pas cu traducerile în română, sau revenind la titluri ce-mi scăpaseră la prima ediţie, şi pe care le descopăr abia acum. Este cazul volumului Niveluri de viaţă, Nemira, 2023, însumând trei texte – Păcatul înălţimii; La acelaşi nivel; Pierderea adâncimii –, primul narând aventura unei călătorii cu balonul de aer din secolul XIX, cel de-al doilea urmărind povestea de dragoste dintre un fotograf şi o actriţă, cel de-al treilea fiind un altfel de Journal de deuil, după ce autorul şi-a pierdut soţia în 2008, an în care-i apărea Nothing to be frightened of (în traducere românească: Nimicul de temut, Nemira, 2009, 2014).
Se-nţelege că centrul de greutate al cărţii se află în partea a treia, Pierderea adâncimii; l-aş localiza în această frază esenţială pentru înţelegerea lui Barnes: „Iată ce nu reuşesc să priceapă în mod frecvent cei care n-au străbătut tropicul durerii: faptul că un om a murit poate însemna că nu mai trăieşte, dar nu înseamnă că nu mai există”. Doar că, pentru a se ajunge aici, a fost nevoie de un lung travail de deuil, trecând prin diverse stări („Se pune problema furiei. Unii sunt furioşi pe persoana care a murit, care i-a părăsit, care i-a trădat, pierzându-şi viaţa. (…) Nu m-am simţit chiar aşa, însă…”), înainte de a accepta pierderea („Nu cred că o s-o mai văd vreodată. Nu o s-o mai văd, aud, ating, îmbrăţişez, ascult; n-o să mai râd cu ea; n-o să-i mai aştept niciodată paşii, n-o să mai zâmbesc auzind o uşă care se deschide, n-o să-mi mai lipesc corpul de al ei sau pe al ei de al meu”), obişnuindu-se cu ideea ce-i va guverna de-acum înainte viaţa solitară („O jelesc fără complicaţii şi la modul absolut”), pentru a se ajunge la acest salt stilistic ce rezonează cu titlul scrierii: „Am pierdut înălţimea lui Dumnezeu şi am dobândit-o pe cea a lui Nadar; dar în acelaşi timp am pierdut adâncimea. Cândva, demult, puteam să coborâm pe tărâmul umbrelor, unde continuau să trăiască morţii. Acum metafora şi-a pierdut sensul pentru noi, iar de coborât, nu mai putem coborî decât ad litteram: săpând gropi, forând după minereuri şi aşa mia departe. În loc de tărâmul umbrelor, metroul”.
Am fost foarte emoţionat să citesc, în chiar debutul părţii a treia (& încercând să mi le aplic mie însumi), cuvintele: „În prima parte a vieţii, lumea se împarte crud în cei care au făcut sex şi cei care n-au făcut. Apoi, mai târziu, în cei care-au cunoscut iubirea şi cei care n-au cunoscut-o. Şi mai târziu (…), în cei care au avut parte de durere şi cei care n-au avut. Aceste împărţiri sunt absolute, ele sunt tropicele pe care le străbatem”; ca peste alte 30 de pagini, să dau de această mărturie: „Îmi exteriorizez soţia uşor şi firesc, fiindcă am interiorizat-o. Paradoxul durerii: dacă am supravieţuit unei perioade de patru ani de absenţă a ei e că am avut parte de prezenţa ei patru ani”; ei bine, între aceşti poli magnetici, bate neîncetat inima autorului britanic, la diferite – vezi: Păcatul înălţimii; La acelaşi nivel; Pierderea adâncimii (subl. mea) – Niveluri de viaţă.
15 aprilie ’24
