Nu ştiu cât îi datorează canadiana Emily St. John Mandel (n. 1979) francezului Hervé Le Tellier, cert este că romanul acesteia, Marea Liniştii, Editura Trei, 2024, oarecum „rimează” (de la… remake?!) cu Anomalia preşedintelui OuLiPo (Prix Goncourt, 2020), fără să i se ştirbească, câtuşi de puţin, din originalitate: „Scris cu pricepere şi profund emoţionant, acest roman vizionar se reflectă pe sine ca o sală a oglinzilor, căutând să afle ce ne leagă unii de alţii şi câte întâmplări neprevăzute ne poartă spre fiecare zi obişnuită din viaţa noastră” (Esquire).
Construit pe principiul unor „module temporare” datate – Pe cheltuiala părinţilor / 1912; Mirella şi Vincent / 2020; Ultimul turneu de promovare a cărţii pe Pământ / 2203; Semănătorul de vânt / 2401; Mirella şi Vincent / fişier deteriorat; Pe cheltuiala părinţilor / 1918, 1990, 2008; Anomalia –, odată intrat în „sala cu oglinzi” a naraţiunii, te şi vezi călătorind în timp alături de Gaspery Roberts, personajul multiplicat prin jocul de reflecţii, cu riscul de a deregla „maşinăria insondabilă care ne menţinea lumea intactă” – ceea ce are să şi facă, în cele din urmă! Şi dacă la început acesta încearcă să înţeleagă cum „un om din secolul XXI, aflat într-o pădure, vede o dâră de întuneric şi aude zgomote de pe un terminal aerospaţial aflat cu două secole în viitor”, asta în timp ce „un om de pe un terminal aerospaţial din secolul XXIII vede o dâră de întuneric şi are senzaţia copleşitoare că se află într-o pădure”, ei bine, odată intervenind în istorie pentru a salva viaţa unei fiinţe (scriitoarea Olive Llewellyn, autoarea romanului Marienbad, al cărei protagonist se numeşte Gaspery-Jacques Roberts), îşi dă seamă că tocmai el a „declanşat anomalia”:
„Dar nu era doar faptul că aceeaşi persoană se afla de două ori în acelaşi loc; maşina, inteligenţa, softul, ce-o fi fost, detectase un al treilea Gaspery, în cu totul alt timp şi spaţiu, în pădurea din Caiette, şi acum lucrurile chiar scăpau de sub control: acest moment era dereglat, dar la fel era şi locul acela, punctul acela din pădure, în care, în 1912, Edwin St. Andrew privea în sus printre crengi, unde, în 1994, eu m-am ascuns în spatele ferigilor şi am privit-o pe Vincent Smith. Un val ciudat de întuneric s-a stârnit în spatele bărbatului care se apropia, iar lumina fremăta. Olive Llewellyn s-a oprit, ca şi cum ar fi lovit-o ceva. M-am văzut pe mine îngenunchind în 1994 şi pe Edwin St. Andrew exact în acelaşi loc – noi doi eram suprapuşi –, iar în apropiere se afla Vincent Smith, de treisprezece ani, cu un aparat de filmat în mână”.
Scris în plină pandemie de Coronavirus 19, Emily St. John Mandel pare să se fi proiectat pe sine însăşi în personajul Olive Llewellyn din Marea Liniştii, iar secvenţa finală din Ultimul turneu de promovare a cărţii pe Pământ / 2203 poate fi citită şi cu alţi ochi – ca o profesiune de credinţă a romancierei canadiene:
„Îmi era menit să mor în pandemie. Olive ştia acum că-şi va petrece tot timpul vieţii încercând să înţeleagă acest lucru. (…) Aceasta este strania lecţie a traiului în pandemie: viaţa poate fi tihnită chiar şi când te confrunţi cu moartea.”
8 aprilie ’24
