De la Sașa Pană citire: „M. Blecher citea, scria, transcria de nenumărate ori și, mai ales în nopțile de îmbelșugate insomnii, gândea. Ideile lui au luat forme transparente, iar măcinătoarele suferințe, unduioase străluciri de argint și gravitatea impresionantă a piscurilor”. Fără a o raporta la lanțul carpatin al unei literaturi tinere ce-i dăduse la acea oră (suntem în anii 30 ai sec. XX) pe Liviu Rebreanu și Mihail Sadoveanu – ca să cităm doar numele celor doi mari versanți, de est și de vest (care dintre ei o fi vârful Omul, și care muntele Ceahlău?!) –, scrierea lui Max Blecher (8 septembrie 1909, Botoșani – 31 mai 1938, Roman), Întâmplări în irealitatea imediată (1936) constituie unul dintre piscurile alpine (dacă nu cumva de peste 8.000 m!) ale literelor europene, înainte de toate „o capodoperă a romanului românesc” (Radu G. Țeposu), dar și „Operă majoră a prozei «experienței» și «autenticității» din deceniul al treilea al secolului nostru” care „premerge literaturii de sursă existențialistă (Sartre, Camus)”, situându-l hotărât pe autorul român „ca tip de sensibilitate, în familia unor scriitori ca Franz Kafka, Bruno Schulz, Robert Walser” (Ion Pop).
Mi-a căzut în mână târziu, abia în 1999 – din fericire într-o ediție foarte bună, îngrijită de Constantin M. Popa și Nicolae Țone, cu o Prefață de Radu G. Țeposu, Editura Aius, Craiova & Editura Vinea, București, 1999 –, așadar acum un sfert de veac, când citisem deja atât Patul lui Procust de Camil Petrescu, cât și Craii de Curtea-Veche ai lui Mateiu Caragiale, revenind când la unul, când la altul; acestora li s-a alăturat, pe podiumul meu imaginar, scrierea lui M. Blecher, și n-a mai coborât de-atunci (nu mă întrebați care-i pe ce treaptă, nici eu nu știu), căci de urcat... nu mai are unde! Este chiar piscul, escaladat – culmea! – de un tânăr bolnav de tuberculoză care zace imobilizat la pat de la vârsta de 19 ani, scriindu-și cărțile „pe o placă de lemn, mereu în aceeași poziție: pe spate, cu genunchii împietriți în W întors” (Sașa Pană). Redactat între 1934 și 1936, când apare la Editura Vremea din București, cu sprijinul lui Geo Bogza, romanul de nici o sută de pagini n-a făcut, în acești aproape 90 de ani, nici un rid, doar rânduri-rânduri-rânduri ale unor exegeți de primă mână (Dinu Pillat, Ion Negoițescu, Nicolae Manolescu etc.), generând o serie de monografii tematice – Radu G. Țeposu, Suferințele tânărului Blecher, Editura Minerva, 1996; Iulian Băicuș, Max Blecher. Un arlechin pe marginea Neantului, Editura Universității din București, 2000; Gheorghe Glodeanu, Max Blecher și noua estetică a romanului românesc interbelic, Editura Limes, 2005; Rozalia Colciar, Timpul discursului la Max Blecher, Casa Cărții de Știință, 2007; Florin Corneliu Popovici, Max Blecher și retorica autenticității, Institutul de Istorie și Teorie Literară „G. Călinescu”, 2009; Doris Mironescu, Viața lui M. Blecher. Împotriva biografiei, Editura Timpul, 2011 ș.a. – care mai de care mai docte, departe totuși de a-i fi epuizat misterul. Altfel spus, Întâmplări... este o scriere „de o singurătate memorabilă”, nu ți-ar ajunge o viață de om s-o pătrunzi până la capăt odată deschisă cartea:
„Când privesc mult timp un punct fix pe perete mi se întâmplă câteodată să nu mai știu nici cine sunt, nici unde mă aflu. Simt atunci lipsa identității mele de departe ca și cum aș fi devenit, o clipă, o persoană cu totul străină. acest personagiu abstract și persoana mea reală îmi dispută convingerea cu forțe egale”.
Se pot scrie monografii doar despre acest incipit de roman, neîndoielnic unul dintre cele mai memorabile din literatura română; mă voi limita la un mic fragment din Prefața lui Radu G. Țeposu, primul care-l pune în ecuație cu Greața lui Jean-Paul Sartre: „Tulburarea, resimțită la început ca o curiozitate iritată, mai apoi ca deprimare blândă, devine cu timpul starea normală a personajului. (...) Personajul trăiește, după o dialectică insidioasă, greața și stenahoria, disperarea rece și melancolia, sentimentul reificării și înstrăinarea, decis întotdeauna să-și caute identitatea pierdută. (...) Cine a avut curiozitatea să facă o lectură în paralel a Întâmplări-lor lui Blecher și a Greții lui Sartre (scrisă în același an, dar tipărită doi ani mai târziu) va fi fost uimit, cu siguranță, de asemănările izbitoare dintre cele două romane. Nu doar resorturile filosofice ale viziunii sunt copleșitor de apropiate (existențialismul își trăia voga la ora aceea), ci și laitmotivele epice (...), gestica personajului”.
(Iartă-mi-se paranteza biografică pe care o deschid aici, pornind de la cuvântul gestica: la începutul anilor 90, când scriam – aproape în transă! – la (anti)romanul Gesturi, Editura Cartier, 1996, am trăit cu senzația că înaintez pe un câmp minat, suficient să pun un cuvânt nelalocul lui și totul va sări în aer; să fi citit pe atunci romanul lui Blecher poate că m-aș fi simțit – nu atât în echipament de genist, cât în costum de astronaut, pășind pe Lună – pregătit să înving gravitația terestră (a romanului tradițional); ei bine, în literatura noastră epică (& anticipând Noul Roman Francez) primul care a făcut-o a fost Max Blecher, odată cu Întâmplări în irealitatea imediată. Parafrazându-l pe Neil Armstrong: „Un pas mic pentru [r]om[an], un salt enorm pentru lume[a literelor]”...)
* * * * * *
M-am tot frământat – acesta e cuvântul! – ce fragment să aleg, pentru a frapa spiritele celor care vor citi, în premieră absolută, un text de Max Blecher (din câte știu, nu se studiază la liceu; și la universități?!); ispita de a da cita un pasaj al inițierii erotice – „Cu Clara am înțeles totul din prima zi, din prima clipă; a fost întâia mea aventură sexuală completă și normală...” – nu a durat decât o clipă, apoi au decupat hotărât această secvență desprinsă parcă din Priveliști-le lui B. Fundoianu, dar ajungând acolo unde nici gândul nu te duce:
„Ce n-aș fi dat să pot intra în cutare sau cutare odăiță, pășind familiar și trântindu-mă ostenit pe divanul vechi, între pernele de creton înflorat? Să capăt acolo altă intimitate interioară, să respir alt aer și să devin eu însumi un altul… Întins pe divan, să contemplu strada aceasta pe care mergeam, dinăuntrul casei, de după perdele (și căutam să-mi imaginez cât mai exact aspectul străzii așa cum se vedea de pe divan prin ușa deschisă), să pot găsi deodată în mine amintiri pe care nu le-am trăit, amintiri străine de viața pe care o purtam mereu și mereu cu mine, amintiri aparținând intimității statuetelor bronzate și globului vechi de lampă cu fluturi albaștri și violeți.
Ce bine m-aș fi simțit în limita acelui decor ieftin și indiferent, ce nu știa nimic de mine…
În fața mea ulița murdară își întindea mereu pasta noroioasă. Erau case desfășurate ca niște evantaie, altele albe ca niște blocuri de zahăr și altele mici cu acoperișul tras peste ochi, strângând din maxilare ca niște boxeuri. Întâlneam care cu fân ori, deodată, lucruri extraordinare: un om prin ploaie, ducând în spate un candelabru cu ornamente de cristal, o sticlărie care suna ca niște clopoței pe umerii omului, în timp ce picături grele de apă se scurgeau de pe toate fațetele strălucitoare. În ce consta oare, la urma urmei, gravitatea lumii?
Ploaia spăla în grădină florile și plantele veștede. Toamna aprindea în ele incendii arămii, roșii și vinete ca niște flăcări ce strălucesc mai tare înainte de a se stinge. În piață, apa și noroiul curgeau despletite din mormane enorme de zarzavat. În tăietura sfeclelor apărea deodată sângele roșu și întunecat al pământului. Mai încolo zăceau cartofii buni și blânzi, lângă grămezile de capete tăiate ale verzelor înfoiate. Într-un colț se ridica mormanul de exasperată frumusețe a bostanilor umflați și hidoși, plesnind din toată coaja lor întinsă, de plenitudinea soarelui băut o vară întreagă.
În mijlocul cerului, norii se grupau și apoi se răsfirau, lăsând între ei spații rare, ca niște coridoare pierdute la nesfârșit, și altă dată goluri imense, ce arătau mai bine decât orice vidul sfâșietor care plutea mereu deasupra orașului.
Ploaia cădea atunci de departe și dintr-un cer ce nu mai avea limită. Îmi plăcea culoarea schimbată a lemnelor ude și grilajele ruginite pline de apă, în fața grădinițelor domestice și cuminți, prin care vântul trecea amestecat cu șuvoaie ca o imensă coamă de cal.
Câteodată voiam să fiu câine, să privesc lumea aceea udă din perspectiva oblică a animalelor, de jos în sus întorcând capul. Să merg mai aproape de pământ, cu privirile fixate în el, legat strâns de culoarea vânătă a noroiului.
Dorința aceasta, ce zăcea de mult în mine, se rostogoli frenetic în ziua aceea de toamnă pe maidan…
În acea zi, ajunsesem cu umbletul până la marginea orașului, în câmpul târgului de vite.
În fața mea se întindea maidanul muiat de ploaie ca o imensă baltă de noroi. Bălegarul exala un miros acid de urină. Soarele apunea deasupra într-un decor zdrențuit de aur și purpură. În fața mea se întindea până departe noroiul cald și moale. Ce alta putea să-mi scalde inima de bucurie, decât masa aceasta curată și sublimă de murdărie.
Întâi ezitai. În mine mai luptau cu forțe de gladiatori muribunzi ultimele urme de educație. Într-o clipă ele se scufundară însă într-o noapte neagră, opacă și nu mai știui nimic despre mine.
Intrai în noroi mai întâi cu un picior, apoi cu celălalt. Ghetele mele alunecară plăcut în aluatul elastic și lipicios. Eram acum crescut din noroi, una cu dânsul, ca țâșnit din pământ.
Era sigur acum că și arborii nu erau alta decât noroi închegat, ieșit din scoarța pământului. Culoarea lor o spunea îndeajuns. Și numai arborii? Dar casele, dar oamenii? Mai ales oamenii. Toți oamenii. Nu era vorba, bineînțeles, de nicio legendă stupidă „din pământ ai ieșit și în pământ te vei întoarce”. Asta era prea vag, prea abstract, prea inconsistent în fața maidanului cu noroi. Oamenii și lucrurile țâșniseră din chiar această baligă și urină în care eu îmi înfundam niște ghete foarte concrete.
În zadar oamenii se înveliseră în alba lor piele mătăsoasă și se îmbrăcaseră în haine de stofă. În zadar, în zadar… În ei zăcea implacabil, imperios și elementar noroiul; noroiul cald, gras și puturos. Plictiseala și stupiditatea cu care își umpleau viața arătau și ele îndeajuns aceasta.
Eu însumi eram o creație specială a noroiului, un misionar trimis de el în această lume. Simțeam bine în acele clipe cum amintirea lui îmi revine și îmi adusei aminte de nopțile mele de zvârcoliri și întunecimi fierbinți, când noroiul meu esențial lua avânturi inutile și se căznea să iasă la suprafață, închideam atunci ochii și el continua să fiarbă în obscuritate cu bolborosiți neînțelese…
În jurul meu se întindea maidanul plin de noroi… Aceasta era carnea mea autentică, jupuită de haine, jupuită de piele, jupuită de mușchi, jupuită până la noroi.
Umezeala lui elastică și mirosul lui crud mă primeau până în adâncuri pentru că le aparțineam până în adâncime. Câteva aparențe, pur accidentale, ca de pildă cele câteva gesturi ce eram capabil să le fac, părul de pe cap fin și subțire, ori ochii sticloși și umectați, mă despărțeau de imobilitatea și străvechea lui murdărie. Era puțin, prea puțin în fața imensei majestăți a tinei.
Umblai în toate sensurile. Picioarele mi se înfundară până la glezne. Ploua încet și departe soarele se culca în dosul cortinei de nori sângeroși și purulenți.
Deodată mă aplecai și băgai mâinile în bălegar. De ce nu? De ce nu? Îmi venea să urlu.”
* * * * * *
Dintr-o bibliografie în continuă creștere – ba chiar se poate afirma că, de la un moment încoace, interesul pentru scrisul lui M. Blecher a sporit nu în progresie aritmetică, ci geometrică! –, mă opresc, în cele din urmă, la opinia lui Al. Protopopescu, din Romanul psihologic românesc, Editura Eminescu, 1978:
„Ceea ce fascinează în Întâmplări... este nu observația, ci referința, demonstrația, formularea. Muzicalitatea montajului eseistic provine din claritatea ideii reprezentate și dintr-o impecabilă tehnică a accentului. Respectând regula elementarului, descripția este de cele mai multe ori săracă, dar atunci când apare este definiție. Nu există în proza lui M. Blecher adâncimi amețitoare decât în măsura în care există fascinante limpezimi și o exactitate extraordinară a comunicării.
Marea dimensiuni a acestei literaturi rămâne tragicul. Dar nu tragicul autobiograficului cum s-ar putea înțelege din stăruința și experiența și decorul sanatoriului. Uimitoare este tocmai depășirea «temelor eului», detașarea de suferința personală, pentru înțelegerea unor rosturi mai generale ale ființei. Destul de «impersonal» cu ceea ce numeam altundeva fetișismul eului, autorul se arată conștient de orizonturile deschise când declară că ceea ce l-a preocupat a fost «bizara aventură de a fi om».
M. Blecher se află în zguduitoarea situație a înotătorului care, nemaiavând nici o șansă de a scăpa de la înec, explică arta și frumusețea înotului. Moare la douăzeci și nouă de ani, lăsând în urmă o carte de valoare universală: Întâmplări în irealitatea imediată.”
Intră în carte – ești cât citești!
