Într-un fel, îi sunt recunoscător destinului că l-am citit pe americanul Henry Miller (26 decembrie 1891 – 7 iunie 1980) la vârsta & experiența scrisului când eram pregătit să-i apreciez, înainte de toate, valoarea literară propriu-zisă, și abia după, îndrăznelile de tot felul, deloc puține. Și ce noroc să încep cu o capodoperă, în tălmăcirea inegalabilei Antoaneta Ralian (1924 – 2015; în paranteză fie spus, Premiul USR pentru cea mai bună traducere îi poartă numele) – Tropicul Cancerului, EST, București, 1997. De la Antoaneta Ralian, vocea (românească a romancierului american) cea mai autorizată în acest sens, citire:
„Henry Miller nu este un pornograf, preocuparea mea de bază a fost să-i dezlipesc eticheta de pornograf. Eu am tradus trilogia: Sexus, Plexus şi Nexus, precum şi Tropicul Capricornului şi Tropicul Cancerului, reeditate în seria de autor „Henry Miller“ de la Polirom, acolo unde au mai apărut şi alte cărţi, netraduse de mine, dar care confirmă marele talent al autorului: Colosul din Maroussi şi Înţelepciunea inimii.
Pentru Henry Miller, debarasarea de tabuuri, de inhibiţii face parte din libertatea individuală, este o componentă a libertăţii individuale. Într-adevăr, este de un erotism flamboiant, dar erotismul ţine de viaţă: nimic din ce e omenesc nu e ruşinos. Henry Miller a operat şi asupra mea, m-a dezinhibat.”
Altfel spus, Tropicul Cancerului nu este, în niciun caz, „un roman de citit cu o singură mână”, doar că lucrurile n-au arătat deloc atât de limpede în anii ‘30, ba din contră – publicat în 1934 (așadar, acum 90 de ani!) la Obelisk Press din Paris (și James Joyce își tipărea Ulise la o editură pariziană, în 1922, iar similitudinile nu se opresc aici), Henry Miller va trebui să aștepte alți 17 ani ca să-și vadă romanul editat în SUA, la Grove Press, în 1961, și încă trei ani ca să fie scos, printr-o decizie a Curții Supreme a Statelor Unite din 1964, de sub incidența American laws on pornography, fiind declarat „the book non-obscene”. Va mai trebui să treacă ceva timp înainte ca The New York Times Book Review să salute apariția Tropicului...:
„Exuberanța și vioiciunea din romanul lui Miller sunt atât de izbitoare, de parcă toate sticlele de șampanie din lume ar fi fost destupate în același timp și toată strălucirea spiritului ar fi fost dezlănțuită în paginile unei singure cărți.”
(Ierte-mi-se slobozenia de limbaj & imaginarul dezlănțuit – toate acela sticle de șampanie ce pocnesc în același timp, făcând să țâșnească prețiosul lichid, nu sunt oare tot atâtea simboluri, hai să le zic pe nume, falice, ejaculând orgiastic?!)
M-am tot gândit cu ce alte scrieri aș putea să asociez romanul lui Henry Miller – primul titlu care-mi vine în minte este tot de Henry Miller, Tropicul Capricornului –; când deodată mi-a răsărit în fața ochilor renumita pânză a lui Gustave Courbet, L'Origine du monde (1866), pe care am contemplat-o în mai multe rânduri la Musée d'Orsay din Paris. Ei bine, fragmentul de roman pe care vi-l propun spre lectură pare să fie „decupat” din celebrul tablou ce-a scandalizat toată lumea la vremea respectivă – între timp, și Originea lumii, și Tropicul Cancerului fac parte din patrimoniul cultural al omenirii.
* * * * * * *
„Deodată văd în fața mea o crăpătură neagră și păroasă, încrustată într-o bilă de biliard albă și strălucitoare, perfect lustruită. Picioarele mă țin ca niște foarfece. Arunc doar o privire spre această rană neagră și căscată și o fisură adâncă mi se întredeschide în creier. Toate amintirile mele, toate imaginile pe care, distrat sau cu răbdare, le sortasem, le etichetasem, le clasasem, le sigilasem și le ștampilasem erup talmeș-balmeș ca niște furnici ce țâșnesc dintr-o crăpătură în pavaj. Pământul își încetează mișcarea de revoluție, timpul se oprește în loc, înlănțuirea însăși a visurilor mele se destramă și se dizolvă, iar măruntaiele mele se umflă într-un uriaș flux schizofrenic, într-o evacuare care mă lasă față-n față cu Absolutul. Le revăd pe bașoaldele matroane tolănite ale lui Picasso, cu sânii acoperiți de păianjeni, revăd legenda lor adânc ascunsă în labirint. O revăd pe Molly Bloom, întinsă pe salteaua murdară pentru veșnicie. Pe ușa toaletei, ștoiuri bărbătești desenate cu cretă roșie, iar madona fredonând în diapazonul durerii. Aud un râs dezlănțuit, isteric și încăperea foind de nebuni cu fălci încleștate, iar trupul, care fusese negru, strălucește acum fosforescent. Râs sălbatic, râs absolut de necontrolat, și crăpătura aia care râde și ea în fața mea, râde printre mustățile ei de mușchi, un râs ce stârnește încrețituri pe suprafața lustruită și strălucitoare a bilei de biliard. Mare curvă și mamă a omului cu gin curgându-i prin vine. Mamă a tuturor prostituatelor, păianjen ce ne rostogolești în mormântul tău logaritmic, nesătul, demon al cărui râs mă sfâșie! Îmi cobor privirea spre acest crater adânc, lume pierdută fără să lase vreo urmă și aud dangăt de clopote, văd două călugărițe la Place Stanislas și simt izul de unt rânced de sub hainele lor, manifestul netipărit vreodată fiindcă plouă, războiul dus pentru a promova cauza chirurgiei plastice, prințul de Wales zburând în jurul lumii ca să decoreze mormintele eroilor necunoscuți. Fiecare liliac zburând afară din clopotniță – ca o cauză pierdută. Toate hei-rup-urile, niște gemete radiodifuzate din tranșeele personale ale condamnaților. Din această rană neagră și căscată, din această cloacă abominabilă, leagăn al așezărilor foind de roiuri negre, unde muzica ideilor se leagă în osânză rece, din această Utopie strangulată s-a născut un clovn, o făptură împărțită între frumusețe și hidoșenie, între lumină și haos, un clovn care, când privește pieziș, este însuși Satan, iar când se uită sper cer vede un înger uns cu unt, un melc cu aripi.
Când îmi cobor privirea spre această crăpătură, văd un semn de ecuație, văd lumea cu talgerele balanței egale, o lume redusă la zero și nici o urmă de rest. Nu acel zero spre care Van Norden și-a îndreptat fascicolul lanternei, nu crăpătura ca un hău a bărbatului prematur decepționat, ci mai degrabă un zero arab, semnul din care țâșnește o infinitate de lumi matematice, punctul de sprijin ce ține în echilibru stelele și visele ușoare și mașinile mai ușoare decât aerul și mădularele ușoare ca un fulg și explozivele care le-au produs. Mi-ar plăcea să pătrund în acea crăpătură plină ochi, să-i fac să se holbeze feroce, scumpi ochi metalurgici, scumpi ochi nebuni! Când ochii se vor mișca ieșind din orbite, voi auzi cuvintele lui Dostoievski, le voi auzi rostogolindu-se pagină după pagină, topindu-se în cele mai minuțioase observații, în cea mai nebunească introspecție, în toate semitonurile mizeriei, abordată ba ușor, ba cu humor, ba tunând ca un sunet de orgă, până ce inima parcă explodează și nu mai rămâne nimic altceva decât o lumină orbitoare care-ți arde ochii, lumina radiindă care poartă în spațiu sămânța fecundă a astrelor. O istorie a artei ale cărei rădăcini se scaldă în sângele măcelului.
Când îmi cobor privirea spre acea valvă de curvă răsfutută, simt întreaga lume sub picioarele mele, o lume care se clatină și se prăbușește, o lume istovită de moarte și lustruită ca un craniu de lepros. Dacă ar exista un om care să îndrăznească să spună tot ce-a gândit despre lumea asta, nu i-ar rămâne nici o palmă de pământ pe care să stea. Când apare un om, lumea îl zdrobește și îi frânge șira spinării. Mereu rămân prea mulți stâlpi putrezi în picioare, prea multă omenire infectă pentru ca omul să mai poată înflori. Suprastructura este o minciună, iar temelia o nesfârșită spaimă zguduitoare. Dacă, o dată la un secol, apare un om cu o privire disperată, hămesită, un om care ar vrea să întoarcă lumea cu susul în jos, ca să creeze o nouă rasă, iubirea pe care el o aduce lumii este schimbată în fiere și el devine o plagă. Dacă din când în când descoperim niște pagini care fac explozie, pagini care sfâșie și ard, care smulg gemete, storc lacrimi și blesteme, aflați că aceste pagini îi aparțin unui om pus la zid, un om a cărui singură apărare sunt cuvintele, și cuvintele lui sunt totdeauna mai puternice decât povara mincinoasă și zdrobitoare a lumii, mai puternice decât toate instrumentele de tortură și roțile inventate de lași pentru a zdrobi miracolul personalității. Dacă un om ar cuteza vreodată să traducă tot ce zace în inima lui, să ne pună sub nas tot ce înseamnă experiența lui, adevărul lui adevărat, cred că lumea s-ar face bucăți și nici un zeu, nici un accident, nici o voință n-ar mai putea vreodată să adune la un loc bucățile, țăndările, atomii, elementele indestructibile ce au fost folosite pentru a făuri lumea.
În cele patru secole care s-au scurs de la apariția ultimului suflet devorator, a ultimului om care a cunoscut extazul, am fost martorii unui declin constant și susținut al omului în ceea ce privește arta, gândirea, acțiunea. Lumea e pe ducă și nimic nu mai rămâne din ea. Oare ce om cu ochii disperați și hămesiți poate da dovadă de cel mai infim respect față de guvernele existente, față de legile în vigoare, față de aceste coduri, principii, idealuri, idei, totemuri și tabuuri? Dacă cineva ar ști ce înseamnă să citești enigma acestui lucru pe care azi îl numim o «crăpătură» sau o «gaură», dacă cineva ar trăi cea mai infimă senzație de mister în prezența fenomenelor etichetate ca «obscene», lumea s-ar despica în două. Tocmai oroarea obscenității, aspectul uscat al lucrurilor face ca această civilizație smintită să arate ca un crater. Căci spiritele creatoare și mamele seminției poartă între coapse tocmai marele hău, gura căscată a neantului. Când un spirit avid și disperat apare și face cobaii să chițăie, o face pentru că știe unde să-și bage cablul de înaltă tensiune al sexului, pentru că știe că sub carapacea indiferenței se ascunde plaga hidoasă, rana de nevindecat. Și își bagă cablul de înaltă tensiune tocmai între picioare. Lovește sub centură, încinge până la incandescență chiar măruntaiele. Nu folosesc la nimic mănușile de cauciuc. Tot ceea ce poate fi manipulat la rece și la modul intelectual ține de carapace și un bărbat care arde de dorință de a crea, plonjează totdeauna, dedesubt, în această rană deschisă, în această oroare obscenă și infectă. Își agață dinamul de părțile cele mai gingașe. Dacă nu scoate decât sânge și puroi, tot e ceva. acest crater uscat este obscen. Dar mai obscenă decât orice este inerția. O blasfemie mai cumplită decât orice este paralizia. Dacă n-ar rămâne decât o singură rană căscată, aceasta ar trebui să curgă, chiar dacă n-ar produce decât lilieci, broaște râioase și homunculi.
Totul este conținut într-o secundă care este sau nu este consumată. Pământul nu este un platou arid al sănătății și confortului, ci o uriașă femeie cu brațele și picioarele desfăcute, cu un tors de catifea care se umflă și se ridică odată cu valurile oceanului. Freamătă sub o dantelă de sudoare și anxietate. Goală și sigură pe sexul ei, alunecă printre nori în lumina violetă a astrelor. Totul la ea, de la sânii generoși, până la coapsele-i strălucitoare, scapără e o ardoare dezlănțuită. Se mișcă printre anotimpuri și ani cu un puternic «hei-rup» care-i aprinde în piept o furie paroxistică ce face să cadă pânzele de păianjen ale cerului. Recade pe orbita ei axială cu cutremure vulcanice. Pare o căprioară uneori, o căprioară prinsă în capcană, care așteaptă cu inima înfiorată cimbalele să sune și câinii să latre. Dragostea și ura, disperarea, mila, dezgustul, ce sunt toate astea față de dezmățurile planetelor? Ce pot să însemne războiul, molima, teroarea, când noaptea ne înfățișează extazul miriadelor de sori incandescenți? Ce-s paiele astea pe care le rumegăm în somn dacă nu rămășițele din amintire ale unor planete agățătoare cu spini și ale roiurilor de stele?”
* * * * * * *
Nici mai mult, nici mai puțin, aceeași – cu alte cuvinte! – de-a pururi: Cântarea Cântărilor.
