N-ai cum să-l uiți pe americanul Denis Johnson (1949 – 2017), nici dacă i-ai citit un singur volum de proză scurtă, Fiul lui Iisus (prezentat, la modul superlativ, la „Cartea la pachet” din 18 octombrie 2021); firește că, odată ce am pus mâna, la BookFest, pe Generozitatea Zânei Mării, Black Button Books, 2020, nu m-am mai despărțit de această „carte formidabilă, aceste povești perfecte, ultimele cuvinte ale unui dintre cei mai mari scriitori ai lumii” (NPR).
5 proze dense, populate de personaje „adesea îngenuncheate de bătăliile vieții” (Chicago Tribune), unele dependente de droguri (Luceafărul de pe Bulevardul Idaho), altele ispășindu-și pedeapsa (Bob Strangulatoru’), câte unul pe patul de moarte (Triumf în fața mormântului) sau... arătându-se în chip de fantomă (Doppelganger poltergeist), fiecare text debordând de atâta viață că ar ajunge de-un roman, și totodată lucrat în filigran frază cu frază, ca un poem. Nici gând să-i repovestesc vreunul – ar însemna să măsor cu compasul, ca un arpentor, „acele teritorii stranii în care misterul ne face cu ochiul” (Maureen Corrigan); și nici să citez fraze aparte – cum ai smulge pietrele nestemate dintr-o coroană; ca să vă faceți totuși o idee despre felul în care Denis Johnson învăluie un subiect, după principiul Bolero-ului lui Ravel care se transformă în tornado, voi lega aici câteva secvențe care revin, tot mai amenințător, prevestind deznodământul fatal, din Triumf în fața mormântului: „Peste câteva minute, când m-am apropiat de pârău, am văzut un stol de vulturi, necrofagii enorm cu cap roșu, numiți în acea zonă condori, vreo 9, 10, 11, nu i-am putut număra, care orbitau deasupra casei în spirală. (...) Plutind deasupra casei, condorii păreau la fel de imateriali ca niște pagini înflăcărate, alunecând ușor în jos, dar apoi, fără vreo schimbare perceptibilă, alunecând în sus, îndeajuns de sus încât să pară că nu sunt deloc interesați de scena de dedesubt, în care niciunul dintre lucruri (...) nu părea în neregulă, și nimic nu părea să se miște. Deodată mi s-a părut că întreaga priveliște s-a micșorat până la dimensiunea unei fețe de masă.” (p. 90), ca peste doar câteva pagini, aceleași păsări, acum coborâte pe pământ, să-și dezvăluie natura morbidă: „Pe drum am trecut pe lângă un carnagiu: șase vulturi cu cap roșu se înfruptau dintr-o carcasă prea mică pentru a se mai putea vedea dintre ei. Când privim astfel de păsări, plutind în echilibru pe curenții de aer, cu trupul de 2 kg purtat cu ușurință de aripile de 2 m, părând lipsite de materialitate, sufletul pământesc uită de sine și le urmează, deodată renăscut din văzduh, dar, când le vedem pe pământ, lângă noi, sfâșiind un cadavru, fluturându-și aripile precum brațele prea lungi ale unui cimpanzeu, sărind pe cadavru, sfâșiindu-l, cu capetele roșii golașe părând imbecil de minuscule și, până la un punct, obscene, nu-i așa că e trist?” (p. 97), după care urmează un adevărat salt, de la „capetele roșii” ale vulturilor necrofagi la „O mică baltă de sânge uscat acoperea podeaua în jurul capului [lui Darcy Miller] ca o coroană, dar acum nu părea să mai sângereze” (p. 100), și abia după vine sentința: „Cancerul de la plămâni a ajuns și la creier. Am găsit foarte multe tumori, domnule Miller” (p. 103). Finalul textului e pe măsură: „Pământul continuă să se învârtă. Cred că vă e clar că în momentul în care scriu asta nu sunt mort. Dar poate până o veți citi...” (p. 111), ceea ce mie unuia îmi sună – faustian; amintesc că autorul s-a născut la München, în Germania – a „O, rămâi, ești atât de frumoasă!” (în original: „Verweile doch, du bist so schön”, Goethe, Faust, I, scena 4, v. 1700).
...Și acest ultim clin d'oeil, deja de dincolo de mormânt, din proza ce dă titlul volumului postum: „Mă întreb dacă ești și tu ca mine, dacă aduni și ascunzi în suflet anumite momente stranii când Misterul îți face cu ochiul, în timp ce te plimbi în halat de baie și mocasini cu ciucuri, de exemplu, îndepărtându-te de cartierul tău, printre magazinele închise, și te apropii de propria reflexie difuză, dintr-o vitrină inscripționată”.
17 iunie ‘24
