Știam că viitorul laureat al Premiului Nobel (1998), portughezul José Saramago (16.10. 1922 – 18.06. 2010), a debutat la 25 de ani cu un roman „deloc strălucit”, iar „viitorul nu părea să aibă multe de oferit autorului Văduvei” (de la José Saramago citire), urmat de o tăcere de cca trei decenii, când revine cu Manual de pictură și caligrafie (1977). Abia la 60 de ani, semnează prima sa capodoperă – din multele ce-au urmat –, Memorialul mănăstirii (1982); și ține ștacheta foarte sus până la urmă, când dă Intermitențele morții (2005). L-am citit cu sufletul la gură, i-am prezentat mai multe romane & volumul de memorii, totodată recitindu-i unele scrieri, de care nu mă voi despărți niciodată.
Am deschis cu strângere de inimă Văduva, Polirom, 2024 – fără mari așteptări, temându-mă totuși să nu regret gestul, după ce că José Saramago a fost și este unul dintre romancierii mei preferați, iar Memorialul mănăstirii un model greu de egalat. Lectura m-a furat deîndată, nici n-am băgat de seamă când întorceam ultima pagină. Cert, tânărul autor de 24 de ani avea vână, iar faptul că intra în pielea unui personaj feminin, Maria Leonor, tânăra văduvă cu doi copii, femeie înainte de toate, mi l-a făcut cu atât mai drag, cu cât Juana Carda & Maria Guavaira, din Pluta de piatră (1986), mă vor ghida, primele, în fascinantul univers al romancierului portughez, populat cu eroine una și una. Iat-o, mai întâi în chip de soție iubitoare („Era fericită.”), veghindu-și soțul suferind („Abia de puțină vreme apăruse boala stăpânului să destrame fericirea casei.”), încasând lovitura sorții („– Doamne, Dumnezeule! De ce mi l-ai omorât pe Manuel al meu, Doamne?”) și tot atunci, căzând ea însăși la pat, cu febră, după înmormântarea soțului, pe o ploaie teribilă, apoi delirând în semi-veghe („– Manuel?... E adevărat că a murit?”), mai mult vegetând decât trăind o „convalescență îndelungată”, din care reușește în cele din urmă să se smulgă, cu ajutorul fidelei slujnice Benedita, pe care va ajunge s-o urască, dar să nu anticipăm lucrurile („Noaptea aceea a fost prima, după multe nopți de spaimă, în care Maria Leonor dormi liniștită...”), doar că, iat-o, „singură, cu brațele atârnându-i descurajate, traversând încăperile întunecată până în dormitorul ei”. Iar de-aici încolo, femeia din ea iese în prim-plan, mai întâi la modul contemplativ-nostalgic („Trecerea de la fată la femeie îi stârnise bucuria nebună și amețitoare a unei ieșiri în aer liber”), apoi pândindu-i pe alții cum răspund chemărilor cărnii („Dar ea știa ce se petrece înăuntru și o simțea prin tot corpul, care vibra întins peste pervaz, într-un tremur incontrolabil...”), până va ajunge ea însăși în brațele unui bărbat, primul care-i iese în cale („Genunchii i se îndoiră, foarte încet, ca și cum puterile care o susțineau s-ar fi scurs lent. Apoi, cu o ultimă răsucire, căzu pe covor, ca un trup fără viață. Maria Leonor simțea că înnebunește, iar când mâinile cumnatului îi trecuseră peste tot corpul, într-o mângâiere lentă și insidioasă, un spasm violent o scutură epileptic. Era sfârșitul.”), tot ea reproșându-și slăbiciunea de moment („Scandalul! Cum putuse să ajungă atât de jos? Cum, fără iubire, fără altă patimă (...) putuse să strângă un bărbat în brațe, să-l strângă la piept, să se zvârcolească sub greutatea lui de animal ahtiat? Ce mizerabilă fusese! Și acum? Ce era de făcut?”). De trăit, acesta pare să fie răspunsul autorului, care ne-o înfățișează, pe văduvă-femeie la capătul unei nopți de insomnie, încercând „să reconstituie, la rece, lucrurile petrecute” – degeaba se dezvinovățește în fața lui Viegas, doctorul ce i-a salvat viața: „Nu s-a întâmplat nimic...”; acesta o citește fără greș: „Nimic sau nimic până la capăt?” –, drept care, în cele din urmă, „când se dădu jos din pat, avea chipul senin și privirea limpede, era împăcată și sigură de sine, ca și cum ar fi ținut în mâini, pentru întreaga eternitate, hățurile care-i conduceau destinul”.
Viitorul mare romancier e de căutat în paginile acestei treziri la viață a Mariei Leonor – mama iubitoare (și nu văduva!) neuitatelor personaje feminine din opera primului și, pe moment, singurului laureat Nobel portughez.
24 iunie ’24
