Dacă încrucişezi Aşteptându-l pe Godot de Beckett cu Castelul lui Kafka, într-o limbă cu triluri de mierlă ca maghiara, totul strecurat prin Gogol şi Bulgakov, aşa cum a făcut-o ungurul Laszlo Krasznahorkai (n. 1954), obţii Satantango, Pandora M, 2023 – „Un roman genial… Un autor vizionar” (The Guardian), ca să nu zic de-a dreptul apocaliptic!
Pe doi versanţi – primul ascendent, Partea întâi, cu capitole numerotate de la I la VI, şi cel din urmă descendent, Partea a doua, cu capitole numerotate de la VI la I, ultimele pagini („Într-o dimineaţă de sfârşit de octombrie…”) identice cu primele, semn că „Cercul se închide” –, unul mai întunecat decât altul, îşi duc existenţa, „în mijlocul unui ocean de nămol” al coloniei, de azi pe mâine, cele câteva personaje – Futaki, directorul de şcoală, cârciumarul, doamna şi domnul Schmidt, doamna şi domnul Halics, doamna şi domnul Kraner, văduva & fetele Horgos ş.a. –, urmărite îndeaproape de-un doctor alcoolizat ce nu iese din casă şi care le trece faptele în jurnal, câte-un caiet consacrat fiecărui ins, cu numele notat pe copertă – cu toţii în aşteptarea mântuirii odată cu vestea că Irimias ar fi înviat, şi acum se îndreaptă spre ei, ceea ce-i face să se adune la crâşmă, mai puţin doctorul ce se simte „prea slab pentru a împiedica această decădere triumfală”, incapabil să se opună „acestei forţe distructive care nimiceşte totul”. Înainte însă să-şi facă – în Partea a doua – intrarea Irimias, mezina Horgos, slaba de minte Estike, îşi sugrumă pisica, pe Miţur, după care-şi ia viaţa, întorcând astfel spatele unei lumi insensibilă la durerile ei. Secvenţă e cumplită, şi sigur vă poate afecta emoţional:
„Totul devenise definitiv simplu. (…) Şi mai ştia că nu e singură, pentru că toţi şi toate – tatăl ei din ceruri, mama, surorile, doctorul, pisica, salcâmii ăştia, drumul ăsta plin de noroi, cerul ăsta, noaptea asta de aici, de jos – depind de ea, precum şi ea depinde de toate acestea. «Ce fel de adversar aş fi eu? Aşa sunt numai o piedică în calea ei.» (…) Estike avea totul pregătit. În dreapta ei a culcat-o pe Miţur şi, după ce a împărţit frăţeşte praful alb, reuşind în sfârşit să înghită partea ei dizolvată în puţină apă de ploaie, a aşezat punga de hârtie în stânga ei, pe o bucată putredă de lemn, pentru că voia să fie sigură că o să atragă atenţia fratelui ei. Ea s-a culcat la mijloc (…) Şi-a dat la o parte părul de pe frunte, şi-a băgat în gură degetul mare şi a închis ochii. N-avea nici un motiv de nelinişte. Ştia bine că îngerii ei deja porniseră după ea”. (Acum, recitiţi scena, cu ochii larg închişi, cu urechea lăuntrică la piesa marelui compozitor estonian Arvo Part, Salve Regina.)
Lecţia lui Cehov – vă mai amintiţi, arma din actul întâi trebuie să împuşte neapărat în actul final – este reluată de ungurul Krasznahorkai, în „IV. A merge-n rai? A delira?” (atât că înălţarea trupului neînsufleţit al lui Estike nu are nimic din solemnitatea ridicării la cer a fetiţei Remedios, din capodopera lui Marquez; mai degrabă suntem în plin Gogol, din Vii): „În jurul trupului s-a stârnit vântul şi în liniştea aceea desăvârşită cadavrul de un alb orbitor, încet şi ezitând s-a ridicat în aer… După care, cam la înălţimea stejarilor, pe neaşteptate, s-a clătinat, apoi a început să coboare zgâlţâindu-se, ca în final să aterizeze în acelaşi loc, în mijlocul poieniţei. Atunci vocile imateriale, fără trup, au început să se lamenteze cu furie, precum un cor care, fără vina lui, a dat încă o dată greş. (…) Deodată s-a făcut din nou linişte. Numai şuierul, acel şuier, s-a intensificat puţin. Cadavrul iarăşi a început să se ridice în aer, la vreo doi metri deasupra poieniţei a trepidat scurt, apoi, cu o viteză incredibilă, şi-a luat zborul, dispărând repede printre norii sumbri şi nemişcaţi”. Şi cu asta, iată-ne ajungând şi la Dostoievski, din Fraţii Karamazov, cel care – prin vocea lui Ivan – nu admite nici o mântuire întemeiată pe lacrimile unui singur copil nevinovat.
- Te-ar putea interesa și: Péter Demény: „Să sperăm, să scriem și poate că vom răzbi”
Publicat (incredibil!) în 1985, aşadar în plin socialism, cu totul altfel s-a citit atunci fraza: „nu încape nicio îndoială că la un anumit nivel de concentrare a atenţiei poţi hotărî ce anume să se întâmple în colonie. Pentru că se întâmplă numai ceea ce este formulat în cuvinte” (subl. mea – Em. G.-P.); tot graţie cuvintelor aşternute pe hârtie autorul romanului Satantango – prin vocea unuia dintre personaje (doctorul) – „a dobândit o capacitate unică, datorită căreia nu numai că, cu ajutorul scrisului, se poate împotrivi provocărilor mereu unidirecţionale, ci poate determina, până la un punct, şi structura elementară a evenimentelor ce se desfăşoară aparent liber...”
20 mai ’24
