Hélas! nu se va cânta Marseillaise pe 14 iulie, în marea finală a Campionatului European la Fotbal. Și dacă „le jour de gloire n’est pas arrivé” pentru „les Bleux”, Ore-le franceze ale lui Ion Pop, în 2 volume, Editura Spandugino, 2024, sună la fix.
Două volume elegante (Distinguo, se numește colecția care le găzduiește) a câte 552 și, respectiv, 638 de pagini, încorporând „Lume și lumi, ceasuri încercând a fi potrivite, cât de cât, la aceeași oră; (...) dar poate și timp pur și simplu, trăit și gândit” în Orașul-Lumină, între 1973-1977 (tomul I), când Ion Pop este profesor de limba și literatura română la Universitatea Paris III – Sorbonne Nouvelle, apoi între 1990-1993 (tomul II), când revine în capitala Franței ca director al Centrului Cultural Român – toate astea în ideea că „Franța dinăuntru și Franța din afară erau obligate să dialogheze, să-și pună întrebări, să caute răspunsuri”. Or, tânărul intelectual venit din Est are întrebări cu nemiluita, pe măsura preocupărilor sale literare (în paranteză amintesc că, în 1969, publica Avangardismul poetic românesc), iar șansa de a le vorbi, dacă nu de la egal la egal, cel puțin ca ucenic vrăjitor, „marilor repere literare ale Franței de azi” – Roland Barthes, Maurice Nadeau, Roger Caillois, Michel Deguy, Pierre Emmanuel, Gérard Genette, Julia Kristeva, Jean-Pierre Richard, Philippe Sollers, Philippe Soupault, Jean Starobinski, Tzvetan Todorov ș.a.m.d. (și suntem doar în vol. 1) – nu se ratează, cu niciun chip! Nu-i vorba atât de „un fel de exorcizare a monștrilor sacri”, cât de a traduce în cuvinte „căldura prezenței unei voci apropiate, înscriind opera realizată (...) în proiectul unui destin uman mai complex, într-un orizont (...) ce trece de frontierele cărților”. În acest sens, fiecare dialog e precedat de un succint „portret critic” (unele, mai ample totuși) al celui intervievat, după care urmează spectacolul inteligenței & erudiției, pe zeci de pagini, absolut fascinant.
Nu atât schimbarea de decor, căci „scena pe care s-au desfășurat majoritatea dialogurilor a rămas aceeași – Parisul, îndeosebi cel al ultimului deceniu al veacului al XX-lea” – chit că „era un alt Paris” –, cât, providențial, faptul că „a intervenit, nu în mică măsură, și Istoria, spre a da un impuls «puterilor neajutorate»” – căci „a doua zi după căderea unei lumi urâte, trebuia – nu-i așa? – neapărat și cu nedrămuita noastră participare să se nască, în geometrii limpezi și cu seve fierbinți și vindecătoare, un univers regenerat” –; și atunci problema se pune în felul următor, în tomul II: „cum se poate reinaugura dialogul deschis și fertil dintre spațiile despărțite prea multă vreme de recea Cortină de Fier”. Sunt chemați să răspundă Yves Bonnefoy, Jean Starobinski, Dominique Fernandez, Patrick Deville, Serge Fouchereau, Alain Finkielkraut, Jacques Le Goff, Tzvetan Todorov, Jean d’Ormesson, Maurice Nadeau, Georges Poulet, Paul Ricoeur, Philippe Sollers, ș.a. (Veți fi remarcat că unele nume sunt prezente și în tomul I, doar că „de atunci își domoliseră ardoarea, reintraseră cumva în rând, ajungând la o dublă sagesse, mai realistă și mai sceptică”; altele intră în scenă abia acum.)
Ca și Parisul anilor ’70, respectiv al anilor ’90, și în acest opus magnum în două tomuri „a rămas la fel de viu spațiul reflecției și al interferențelor culturale, un loc al întrebărilor care se pot adresa fără violență și la care se răspunde cu necesara seninătate de spirit a celor ce caută, printre atâtea agresiuni ale zilei, adevărurile fragile în care n-au încetat să creadă”. Altfel spus: „Intrați – și aici sunt zei!”
15 iulie ‘24
