Când te gândești că niponul Osamu Dazai (19.06.1909 – 13.06.1948) a încercat în câteva rânduri să-și pună capăt vieții, de fiecare dată antrenând în aventura-i morbidă pe cineva – fie că-i vorba de-o gheișă (care n-a supraviețuit) sau o amantă (corpurile lor neînsuflețite sunt pescuite pe 19 iunie, chiar de ziua nașterii scriitorului) –, citești cu totul alți ochi volumul Soția lui Villon și alte proze la feminin, Alice Books, 2024.
Șase proze, ca cele șase fațete ale zarului – de la Stéphane Mallarmé citire: „Un coup de dés jamais n'abolira le hasard”–, redactate la persoana întâi singular, fiecare voce spunându-și povestea când pe îndelete (Soția lui Villon), când pe scurtătură (Așteptare), făcându-se apreciată (Greierele) sau nesuferită (Felinare), căci – nu-i așa? – drumul în iad este pavat cu bune intenții (Umilință), dintre care nu m-aș hazarda să aleg una preferată, într-atât de măiestrită & egală cu sine e lucrătura scriitorului, el însuși un „mâncător de inimi”. (Deloc întâmplător, Osamu Dazai se revendică de la Ryunosuke Akutagawa, idolul său care – în paranteză fie spus – și-a luat și el viața, la doar 35 de ani.)
Acum, să-și facă intrarea personajele!
Prima, alias Soția lui Villon: „Însă nu știam ce aveam să trag de pe urma amabilității mele. Le zâmbeam, le răspundeam la glumele deplasate cu glume și mai murdare, alunecam de la un client la altul ca să le torn în pahare, până când am avut senzația că trupul mmi se topește ca o înghețată și se scurge pe podea.”
Iat-o și pe „fata de 20 de ani, care zi de zi merge în zadar la gară la întâlnire, așteaptă, apoi pleacă acasă. Te rog să-ți amintești de mine. Dinadins nu am să-ți spun numele gării mici. Fiindcă, chiar dacă nu am să-ți divulg în ce gară sunt, cândva mă vei zări în mulțime, așteptând.”
Vine la rând și tânăra soție a unui pictor, la început sărac lipit, apoi de succes: „Am fost o proastă. Dar și atunci, și acum, am crezut și cred că în lumea asta trebuie să existe măcar un om atât de frumos. Nimeni nu vede coroana de lauri de pe fruntea acelui om frumos și poate că trec drept o idioată. Mi-am spus că, dacă nimeni nu vrea să-ți fie soață, atunci vin eu la tine, ca să te slujesc toată viața.”
Nu se lasă mai prejos nici hoața amorezată („Sunt genul de fată care se îndrăgostește la prima vedere”) din Felinare: „Îi voi mărturisi lui Dumnezeu, fiindcă eu nu am încredere în oameni. Dacă există oameni care pot crede cuvintele unei fete care nu are încredere în oameni, nu au decât să mă creadă.”
Și ce „madame Bovary” în kimono e Kazuko din Umilință: „M-am înșelat. Nu a scris despre mine. Povestea pe care a scris-o nu avea nicio legătură cu mine. Ah, cât îmi este de rușine! Ce umilință! Vă rog să mă compătimiți.”
Oare câte dintre aceste personaje feminine păstrează trăsăturile unor femei reale, pe care scriitorul le-a iubit și, cu toate acestea sau tocmai de aceea, le-a dus la pierzanie?!
1 iulie ’24
