Lucian Vasiliu (n. 8 ianuarie 1954, s. Ruși, j. Vaslui) este proaspătul laureat al Premiului Național „Mihai Eminescu” Opera Omnia, decernat pe 15 iunie la Botoșani. Așadar, încă un 80-ist – după Ion Mureșan, Mircea Cărtărescu, Aurel Pantea, Liviu Ioan Stoiciu și Marta Petreu – își trece numele pe lista poeților distinși cu „Nobel-ul românesc în ale Poeziei”, alături de – să mi se ierte că voi cita, din cele peste 30 de nume ilustre, doar câteva, primele – Mihai Ursachi, Gellu Naum, Petre Stoica, Ileana Mălăncioiu, Ana Blandiana, Ștefan Aug. Doinaș, Mircea Ivănescu, Emil Brumaru, Angela Marinescu, Șerban Foarță ș.a.m.d. Iată-l acum, în chip de poem, în toată splendoarea:
Din Vale spre Deal
Ianuarie. Ziua mea, noaptea mea. Fiica mea. Fiul meu
(I)olanda mea –
îngeri rostogoliți prin curtea școlii
aflată în curs de restaurare...
M-am strămutat din Valea Junimii
În Dealul Junimii!
M-am așezat în cortul tătărășenilor,
în iarna cu gust de viagră
de la Marea Nordului la Marea Neagră
Suflu în pumni, de bobotează.
Cu spatele la Transnistria,
să nu ne spulbere Crivățul,
să nu ne descoasă
trufașa Coasă...
cu inima în formă de Cruce
în urcare cu heruvimi
pe Dealul cu asini și măslini...
În apropiere, lacul și codrul.
Ciricul și Veneția triștilor.
Piața Chirilă și precupețele indo-europene
În zare, mahalaua celestă a magiștrilor
Ianuarie.
Trec, bacovian, convoaie mortuare.
În fum de cădelniță, dinspre Vale spre Deal...
Bahluiul visează Dunărea
În Valea Junimii-Pogor,
Pe umărul bustului de bronz al lui Caragiale
Mierla și mierloiul –
aripi înghețate –
abia îmi amintesc de mine.
Acum câțiva ani, l-am rugat pe Lucian Vasiliu (la acea oră, deja propus în câteva rânduri la Premiul „M. Eminescu”) să-mi răspundă la ancheta Maeștri și Ucenici; în cele ce urmează, un fragment de interviu:
Lucian Vasiliu : Am beneficiat de mai multe întâlniri providențiale. Acum, mă opresc la cea norocoasă cu poetul Mihai Ursachi.
Eram elev de școală tehnică postliceală (biblioteconomie), în București, anii 1972-74. Am citit, în revista Convorbiri literare (coordonată atunci de tânărul prozator Corneliu Ștefanache), un interviu cu junele poet Mihai Ursachi. Nonconformismul ideatic, limba sprințară (departe de cea oficială, lemnoasă), înțelepciunea ludică, accentele rafinat-livrești m-au dat gata. Am cotrobăit imediat prin anticariate și librării bucureștene și mi-am procurat cele trei volume ale lui, cărți care apăruseră până atunci, respectiv: Inel cu enigmă (debut, ed. Junimea, 1970), Missa Solemnis (Junimea, 1971), Poezii (1972).
Având eu în familie o bunică puieșteancă de Bârlad, pe care o chemase Ursache (înainte de căsătorie), m-am cufundat, subiectiv, în lectura celor trei volume ursachiene. Citisem destul de multă poezie în epocă, dar sunetul, tonul ieșeanului îmi spunea ceva special. „Înarmat” cu un teanc de „poeme” (exerciții lirice), m-am prezentat, candid și candriu, în redacția revistei Luceafărul, pentru dialog cu poetul Dan Laurențiu. Între pagini strecurasem și un text/ poezie, cu dedicație „lui Mihai Ursache”! Profitând de pustietatea redacțională de pe strada/ bulevardul Ana Ipătescu, poetul Dan Laurențiu, binevoitor, mi-a citit cele 10-14 texte. Chestionat, i-am spus constant adevărul: că m-a încurajat Ana Blandiana, în Contemporanul, la rubrica Poșta redacției; că sunt din Bârlad, că mi-a murit tatăl, moarte care a declanșat preocuparea mea pentru poezie etc. La întrebarea: – Ai auzit de poetul Cezar Ivănescu? m-am cam zăpăcit! Am zis: Da, dar nu i-am aprofundat opera! – Să-l citești cu creionul în mână, mi-a recomandat redactorul cu zâmbet larg (peste ani, aveam să împărtășim multe momente memorabile, savuroase, fie la Casa junimistului „Vasile Pogor”, fie pe vasul „World Rennaisance” – croazieră scriptoriană indicibilă). Când a ajuns la poemul dedicat Magistrului din „mahalaua celestă Țicău” a zis, cumva intrigat: – Să știi că semnează URSACHI, nu URSACHE! Dacă vei ajunge la Iași, să te duci să îl cauți, să spui că te-am trimis eu! Îl vei afla flanând prin Dulcele Târg. E foarte selectiv și sever cu amicii! Cum te văd eu, cred că te va accepta în cercul lui foarte riguros!
În vară, aveam să fiu repartizat pentru practică la Biblioteca Universitară Mihai Eminescu. Îi spusesem colegului de școală, poetului Emilian Marcu, referent la Casa Studenților, că îl rog să mă prezinte lui Mihai Ursachi. Nu URSACHE, ca pe bunica!
Mă promenam cu Emilian pe actualul pietonal Ștefan cel Mare și Sfânt când, în dreptul Bisericii Trei Ierarhi, amicul biblioteconom a tresărit: „Hei, uite-l pe trotuar! Este magistrul Ursachi! Hai să i te prezint!” După o mână întinsă militărește (tatăl lui Mihai fusese ofițer de sorginte interbelică) și o privire ca un pumnal iberic sau ca un țurțur siberian răsturnat pe retină, Magistrul l-a rugat pe ghidul meu prin Iașii monumentelor să ne lase singuri.
Au trecut săptămâni, am absolvit ca șef de promoție benefica școală bucureșteană (un fel de micro-universitate). Deși aveam de ales între șapte posturi în Capitală, am optat pentru repartiție în Iași, unde nu era nimic vacant! La intervenția profesorilor mei, a fost deblocat un post de bibliotecar la Institutul Politehnic, astfel încât, lucrând la secțiunea „Relații cu publicul”, am alimentat studenții cu volume precum „Curs de mecanica fluidelor”, „Curs de seismologie”, „Chimie macromoleculară”, și câte alte manuale, cărți, tomuri, departe de rafturile râvnite, cu Stephane Mallarmé, Paul Valéry sau Mircea Eliade.
Perioada mea ieșeană, de ucenic postliceal bucureștean, a fost, la un moment dat, aproape total marcată de spiritul ursachian indicibil!
Aș putea scrie zeci de pagini în acest context. Mă limitez, pe scurt, la câteva enunțuri:
• Mihai Ursachi, socratianul, fost deținut politic, vecin cu Bojdeuca junimistului Ion Creangă, m-a scos, cumva, din zona incertitudinilor:
– Să nu te lași atras de bolșevici! Sunt perverși, te vor înghiți, te vor umili în final!
– Comunismul va cădea! Sper să prind acel moment fast, de revenire a României la europenitate!
– Am încredere în tine! Ești marcat de moartea tatălui tău, de spiritul lui interbelic, de fost student în Teologie, la Cernăuți. Fratele meu, Gheorghe URSACHE (da, el este URSACHE, eu URSACHI!) este preot, precum tatăl tău! L-ai cunoscut, ți l-am prezentat în Fundacul Dochia, înainte ca el să rămână în Elveția (După căderea Zidului Berlinului, preotul Gheorghe Ursache, monarhist al Regelui Mihai, a revenit deseori în țară, am fost în termeni excelenți, aproape fraterni, după moartea magistrului; consultat de familia lui, am propus ca toate bunurile să fie donate muzeului „Mihai Eminescu” din Ipotești – de unde își trăgeau, parțial, obârșia);
– Te voi invita în casa mea să-i cunoști pe o parte dintre informatorii mei (Mai târziu, aveam să o rog pe poeta cercetător CNSAS, Ioana Diaconescu, să publice la editura Junimea câte o carte de documente din arhivele Securității, privitoare la cei doi poeți prieteni, Mihai Ursachi și Cezar Ivănescu). Sunt convins că nu vei divulga!
– Să nu te mai aud că vrei să faci studii de Filosofie sau Drept! Dosarul moștenit de la tatăl tău nu te recomandă! Fii autodidact! Studiază pe rupte! E bună o filologie la fără frecvență, să ai, acolo, o patalama. Rămâi în postură secundară, nu te lăsa prins, chiar dacă te vor ademeni! Fii liber, creativ, reflexiv!
– Dă-mi poezii, să aleg, să te debutez consistent în revista Opinia studențească (momentul se va petrece în nr. 4/1978, suplimentul de poezie);
– Voi pleca și voi rămâne definitiv în Occident! Sper să revin, să ne revedem când va cădea regimul est-european! „Să nu ne lăsăm copleșiți!”, vorba amicului Dan Laurențiu (În volumul meu de debut Mona-Monada, Junimea, 1981, aveam să strecor versul „Marchizul de pe strada Dochia”; un bun universitar și traducător m-a deconspirat, într-o cronică din revista Cronica, spre revolta bunilor prieteni de atunci, Luca Pițu și Aurel Dumitrașcu);
• Aveam să-l ascult la Radio Europa liberă, protestând împotriva „răpirii” lui Virgil Tănase!
• Aveam să-l revăd, în spațiul Casei „Vasile Pogor”, unde susținuse o temeinică prelecțiune dedicată lui Eminescu (Îi dăruisem, între alte cărți rămase din biblioteca preotului Ștefan Vasiliu, volumul Cer și destin, de Armand Constantinescu, carte care i-a folosit în argumentarea proiectelor metafizice eminesciene);
• Îi datoram atât de mult (am fost sărac și grăbit în enunțuri!), încât am încercat să fac și eu câte ceva în vremea revenirii lui și în posteritate;
• Am reținut ce ne-a recomandat nouă, celor câțiva discipoli (parte a trădat, unii au fost indiferenți, alți comilitoni l-au ridiculizat): „Să gândim global, să acționăm local!”
• Trebuind să renunțe la postul de director al Teatrului Național din Iași, l-am angajat, discret și tacit, în redacția revistei Dacia literară, a Muzeului (Național, de un timp) al Literaturii Române de la Iași;
• L-am însoțit, cu alți prieteni, la Festivaluri, Colocvii, Simpozioane, la Botoșani (unde a primit primul Premiu Național „Mihai Eminescu”), la Zilele „Poesis” de la Satu Mare sau la „Întâlnirea Scriitorilor români de pretutindeni”, de la Neptun;
• Mașina cu care revenise în țară a donat-o în timpul vieții, MNLR-ului; am amplasat-o în Parcul Casei „Pogor”, ca vehicul al exilului cultural românesc; Magistrul ne-a donat inclusiv minunatul portret dedicat lui de Nichita Stănescu!
• Imediat după moartea lui, am înaintat adresă către Primăria Iași (primar, Constantin Simirad), ca numele poetului fost deținut politic, autoexilat, să fie atribuit Casei de Cultură a Municipiului Iași;
• La Editura CARTIER din Chișinău, într-o colecție excepțională, a fost tipărit volumul Marea înfățișare, însoțit de un text despre magistrul Mihai Ursachi, scris de subsemnatul în junețea estudiantină, pe când eram redactor la revista Dialog a Universității „Cuza-Vodă”;
• Așadar, Binefăcătorul, Binearmatul (nu Răuarmatul) Mallarmé al meu a fost, exceptând exilul anilor 1980-1990, poetul, magistrul, orficul Mihai Ursachi!
