Pentru Ion, anul de învățământ 1998 începea pe drumul spre Italia, după ce abia absolvise liceul în luna mai. Spera, la fel ca ceilalți moldoveni din autobuz, cu care a intrat în vorbă pe drum, să facă bani un an-doi, iar apoi să revină acasă.
În Italia, ca pe lună
La gara de la Roma, a coborât în învălmășeală, împreună cu celelalte persoane din autobuz, bucuros că, de data asta, reușea să ajungă la destinație. Prima încercare eșuase: a fost dat jos în vama poloneză, pentru că nu avea suma minimă necesară de bani cu sine – 400 de dolari.
Odată ajuns, și-a sunat vărul care venise în Italia cu jumătate de an mai devreme și care urma să-l întâmpine. „Mi-a cerut să-i spun ce inscripții văd pe clădiri în jurul meu. I-am răspuns: «Snack bar». Dar snack baruri găsești peste tot în Italia”, povestește acum râzând.
I-a dictat verișorului un număr de autobuz și, până la urmă, s-au găsit. Primele zile s-a simțit, după propria descriere, „ca pe lună”: nu știa italiana, totul era nou și părea straniu. „Se spune că mâncarea italiană e cea mai bună din lume și azi sunt de acord cu asta, dar când vii acolo obișnuit cu zeama de-acasă, e altfel”, explică Ion.
Primele luni a locuit cu vărul său și alți șase moldoveni în clădirea unei foste școli, unde aveau apă, nu și electricitate. Era cel mai mic dintre toți – abia împlinise 18 ani, în timp ce restul bărbaților aveau vârste de până la 28 de ani.
Se organizau astfel încât, atunci când venea cineva nou, îl întrețineau până reușea să-și găsească de lucru. „E clar că, dacă veneai din Moldova, nu aveai bani. Eu tot, timp de două-trei luni, am mâncat din banii celorlalți”, spune Ion.
Fundația unei noi vieți
Dimineața, mergeau cu toții sub un pod din Roma, alături de alți moldoveni și români, în speranța că cineva din trecători are nevoie de ajutor pe lângă casă sau în construcții și-i va chema la muncă. „Îți spuneau deodată cu cât te plătesc și, dacă erai de acord, mergeai cu persoana respectivă. Pentru că eram mai mărunțel, inițial nu prea mă lua nimeni”, își amintește bărbatul.
În una din zile, însă, un italian care se ocupa de restaurarea picturilor în biserici, s-a oprit să-l întrebe dacă nu ar vrea să muncească în atelierul său. A lucrat câteva luni acolo, iar faptul că soția italianului era româncă i-a ajutat să comunice mai ușor. Așa, treptat, Ion a învățat italiana la primul său loc de muncă din Italia.
Ulterior, au găsit, împreună cu moldovenii cu care împărțea încăperea din școală, un apartament cu o cameră. Faptul că în noua locuință aveau și lumină li s-a părut mană cerească.
Mai târziu, în 2002, Ion a avut norocul să-l întâlnească pe directorul unei școli de construcții, care l-a sfătuit să facă niște cursuri pentru a primi un certificat de muncitor calificat. În Italia, asemenea instituții de formare profesională sunt adesea finanțate de marile companii, pentru a pregăti viitori lucrători care să facă față cerințelor și standardelor industriei.
După încheierea cursurilor de la Parma, unde s-a mutat în 2003, a fost angajat și muncește până astăzi pe specializarea sa: lucrări de fundație pentru construcții de infrastructură. Proiectele la care a lucrat l-au dus din Algeria până-n Cambodgia.
Culoarea asfaltului din Franța și supa de insecte din Laos
În 2005, firma care l-a angajat în Italia l-a anunțat despre prima deplasare în afară. Urma să ajute, în Franța, o echipă care lucra la tunelul destinat circulației trenului de mare viteză pe traseul Lyon-Torino.
„Deși aceste două țări sunt apropiate, când ajungi acolo, vezi atâtea aspecte noi: mâncarea e diferită, drumurile sunt altfel, până și culoarea asfaltului mi s-a părut că e alta”, enumeră Ion.
Își dorea încă din copilărie să ajungă acolo, după ce a răsfoit enciclopediile „Vreau să știu” și și-a făcut lista cu țările pe care ar vrea să le viziteze. Italia și Franța erau primele, iar acum Ion lucra, în calitate de supervizor de șantier, pentru a construi o conexiune între cele două țări, prin unul dintre cele mai lungi tuneluri feroviare din lume.
„În locurile unde era solul mai complicat, cu risc de prăbușire, noi trebuia să intervenim pentru a întări tunelul, ca să se poată lucra în siguranță”, explică Ion.
După Franța, au urmat proiecte în Algeria, unde a lucrat la fundația unui baraj pentru colectarea apei, numit Kef Eddir, în Suedia – la tunelul Södermalm, în Bangladesh – la o centrală nucleară și la stația de tratare a apei Gandharbpur, în Australia – la un metrou, în Laos – la un baraj hidroenergetic, și, mai recent, în Cambodgia – la un cargo terminal din Aeroportul Takhmao și o pistă a Aeroportului Sihanoukville.
„În locul unde este azi situată această pistă a fost mlaștină, așa că, pentru a începe construcția, se fac găuri în pământ, se drenează apa, se toarnă coloane din beton, se întărește terenul pe porțiunea unde se va construi, astfel încât, cu timpul, să nu se deformeze suprafața”, precizează Ion Iachim.
În prezent, constructorul moldovean coordonează, în calitate de expert în lansare de șantiere, o echipă de cinci persoane în Vietnam, pentru proiectul fundației unei școli, și alte două echipe a câte zece oameni, în Cambodgia, formate din operatori, supervizori și ingineri, care lucrează la proiectele unei stații pentru tratarea apei potabile și a unei construcții private, ridicate pe teren nefavorabil.
Ion crede în munca de echipă și adesea ia prânzul sau cina cu colegii săi de șantier. Își amintește, în mod special, de experiența culinară din Laos, când a fost invitat într-o localitate din apropierea unei jungle.
„Pentru că nu sunt mulți europeni prin zonă, a venit jumătate de sat să mă vadă. Evident, localnicii vor să-ți pună pe masă ce au mai bun și interesant. Bunăoară, supa de insecte. E gustoasă, apropo, dar e ceva neobișnuit pentru noi. Îți trebuie puțin curaj ca s-o încerci”, conchide el.
Se bucură atunci când trece pe lângă proiectele la construcția sau reabilitarea cărora a contribuit, cum ar fi autostrada Pedemontana, din regiunea Lombardia, și Autostrada Soarelui, tot din Italia.
Nu regretă că a plecat din R. Moldova, mai ales că în Italia a găsit oportunități de care nu e sigur că ar fi putut profita acasă. Revine periodic în țară, unde îl așteaptă soția și fiica sa în vârstă de 7 ani.
📰 Europa Liberă este și pe Google News. Abonează-te
