„Eram foarte fericită acasă. Nu a fost nicio secundă alegerea mea să plec din Moldova”, își amintește Natalia Jidovanu. Avea 16 ani, când, într-una din zile, părinții au făcut anunțul: într-o săptămână, plecăm spre Portugalia. Ulterior, însă, Natalia avea să decidă să meargă și mai departe.
La începutul anilor 2000, tatăl Nataliei își căuta de lucru peste hotare, iar după multe încercări, s-a stabilit în Portugalia, unde a rămas singur timp de 3 ani. După ce au reușit să perfecteze actele, părinții i-au spus Nataliei că pleacă toți doar pentru un an.
Nu înțelegea atunci de ce trebuia să părăsească Moldova și a acceptat decizia părinților numai după ce i-au dat asigurări că vor reveni acasă.
Studiile în Portugalia și biletul spre Kenya
Ajunsă acolo, a refuzat cu încăpățânare să învețe portugheza, motiv pentru care i-a fost greu să se integreze la început. „Era și sentimentul că nu aparții acelui loc, că oamenii se uită altfel la tine. În acea perioadă, oricine venea din Europa de Est era considerat ucrainean. Abia se știa că avem și noi o identitate”, povestește Natalia.
Pe măsură ce se maturiza, a început să observe și alte stereotipuri, cum ar fi acela că, dacă ești imigrant, poți să aspiri doar la anumite posturi de muncă, că nu poți avea aceleași lucruri pe care le aveau localnicii.
A obținut o bursă și a decis să facă studii în psihologie. Facultatea a devenit locul în care a început să se acomodeze cu lumea din jurul ei.
După studii, a fost angajată la poliția judiciară portugheză, unde oferea suport unei echipe de ofițeri specializate în investigarea abuzurilor sexuale asupra minorilor. Mai târziu, și-a continuat activitatea la un spital de psihiatrie, unde a lucrat cu persoane care suferă de schizofrenie.
Acolo, a început să pună la îndoială că asta e ceea ce-și dorește să facă pentru tot restul vieții. „Am simțit că intervenția mea nu schimba cu adevărat nimic pentru ei, că oamenii cu care lucram vor fi în acel loc pentru totdeauna”, explică ea.
În aceeași perioadă, o prietenă care tocmai obținuse un nou post de muncă a invitat-o în vizită. Natalia și-a cumpărat un bilet de avion spre Kenya și a plecat pentru două săptămâni, dar... nu a mai revenit în Portugalia.
Cursuri de fotografie pentru copiii dintr-o mahala săracă
S-a îndrăgostit de acel loc și a rămas să-l exploreze. A fost atât de impresionată de această schimbare încât simțea nevoia să facă mai mereu fotografii. Totul a pornit după a ajuns în Kibera, o mahala aflată lângă Nairobi, capitala Kenyei. Oamenii au construit acolo ilegal așezări temporare și locuiau în condiții grele: fără apă, canalizare, electricitate sau infrastructură.
După primul șoc, a apărut un val de întrebări: „Cum pot ei supraviețui așa? De ce asta e considerat normal? Cum se face că nicio organizație nu-i ajută?” Cât fotografia împrejurimile, Natalia s-a împrietenit cu un bărbat care antrena acolo o echipă de copii. Când vedeau că vine pe terenul de fotbal cu aparatul de fotografiat agățat la gât, copiii alergau să i se alăture.
„La un moment dat, mi-am spus că eu sunt doar o străină care vine aici să facă fotografii. De ce să nu-i învăț pe copii cum să facă asta singuri? Și, de fapt, așa am început să fac fotografie”, își amintește femeia.
Următorul pas a fost să-i roage pe cunoscuții săi din Portugalia să doneze pentru camere de fotografiat. Spune că nu a fost greu să-i convingă, mai ales că le-a povestit că acei copii nu au șanse la educație: în Kenya, doar prima treaptă a școlarizării este gratuită – până la 14 ani.
„M-am gândit atunci și la mine, la unde aș fi fost dacă nu aș fi avut ocazia să merg la universitate, ce aș fi făcut… Am simțit că acestor copii li se face o mare nedreptate”, adaugă ea.
Cu timpul, tot mai multă lume s-a oferit să contribuie la acest proiect. A fost format un grup de 10 copii din Kibera și a fost creat un program de 3 ani (2014-2017), timp în care au învățat să folosească aparatele de fotografiat, să culeagă povești și să scrie despre comunitățile lor. Copiii au făcut toată munca independent, iar la sfârșit, lucrările lor au apărut într-o expoziție la Națiunile Unite.
„Ca un copil să meargă la liceu în Kenya, părinții ar trebui să achite în jur de 600 de euro pe an, iar oamenii care locuiesc în acea mahala nu-și permit acest lucru. Așa că am decis să înființez o fundație și să oferim burse, în special pentru fete. Am extins programul și pentru fetele salvate de la mutilarea genitală în alte zone, nu doar în Nairobi”, povestește Natalia.
După primele experiențe de lucru cu copiii, a început să se dedice tot mai mult fotojurnalismului și continuă să-l practice până în prezent. Și-a păstrat proiectele la un nivel mai mic, ca să comunice cât mai des cu beneficiarii și să poată urmări cum se dezvoltă.
„Toate crizele ar trebui să primească aceeași atenție”
Din 2014, Natalia a lucrat în Africa de Est și a călătorit în Rwanda, Mozambic, Togo, Nigeria sau Africa de Sud, pentru documenta probleme de gen, strămutarea forțată și inegalitatea socială. Materialele la care a lucrat au ajuns pe paginile web ale organizațiilor umanitare și în presa internațională.
A documentat, inclusiv, războiul civil din Sudanul de Sud, petrecând în 2017 două săptămâni la granița cu Uganda, timp în care a discutat cu refugiații de acolo. Ceea ce a mirat-o a fost lipsa acestor subiecte de pe agenda media a statelor apropiate.
La sfârșitul celor două săptămâni, a pornit spre Kampala, capitala Ugandei, pentru a se întoarce la Nairobi. La șase ore distanță cu autobuzul, viața era cu totul alta: mulți localnici nici nu știau ce se petrece la hotarul țării lor.
„Dacă în Uganda nu se știa despre asta, ce cunosc cei din Europa? Așa că da, simt că în lumea pe care o trăim astăzi, unele crize și unii oameni sunt mai importanți decât alții. Nu ar trebuie să fie așa, toate crizele ar trebui să primească aceeași atenție”, consideră fotografa.
Se bucură că, în calitatea sa de jurnalistă, poate scoate la lumină teme despre care se discută prea puțin sau deloc. Totodată, subliniază că nu-și dorește să fie văzută drept „salvatorul alb” pentru oamenii acolo și nici să-i arate doar ca pe victime.
„Ei conștientizează că trec printr-un moment dificil din viața lor, unii fiind refugiați, dar poveștile lor nu sunt doar despre lipsuri, ci și despre speranță, rezistență, putere”, adaugă Natalia.
Noaptea de pe lacul Kivu, unul dintre cele mai periculoase din lume
Fotografia la care ține, poate, cel mai mult din cele pe care le-a făcut în toți anii acolo e dintr-o dimineață devreme a anului 2017 și înfățișează un copil pe o barcă lângă lacul Kivu, aflat la granița dintre Republica Democrată Congo și Rwanda.
A încercat să stea cu pescarii care-și câștigă existența pe unul dintre cele mai periculoase lacuri din lume și a rezistat până după miezul nopții, când vântul clătina bărcile în toate direcțiile.
I-a așteptat pe mal până dimineața, când avea să vadă băiatul care însoțise noaptea pescarii și despre care a aflat că avea obligația să pregătească hrana pentru toți. „Când l-am observat, ieșea pe marginea bărcii, ținând în mână ceea ce părea o tigaie. Am întrebat ce face acest copil acolo și am aflat că lucra alături de adulți. L-am prins cu soarele în spate. Și e o fotografie frumoasă, cu o poveste tristă”, explică Natalia.
Întrebări despre identitate
Aflată în luna mai la Chișinău, Natalia povestește că a venit aici pentru a aduna informații în legătură cu un subiect care-i este apropiat: lucrurile care ne definesc identitatea.
După 12 ani în care a locuit în Portugalia, unde s-au stabilit părinții ei, și alți 10 în Kenya, cu noua sa familie, se întreabă ea însăși cărui loc aparține și unde-i sunt rădăcinile.
„Viața mea a fost împărțită între diferite țări. Copilăria mi-am petrecut-o în Moldova și e un loc în care devine dureros să mă întorc. Mi-aș dori să fie posibil ca oamenii să aibă oportunități aici și să nu fie nevoiți să plece în căutarea unei vieți mai bune”, zice Natalia.
Este fericită cu cei doi copii ai săi care cresc în Kenya, o țară despre care spune că e frumoasă și, contrar unor prejudecăți, destul de sigură. Azi, nu se poate imagina locuind în altă parte, dar nu exclude că lucrurile s-ar putea schimba.
„Deocamdată, pentru mine are sens să fiu acolo. Îmi plac oamenii și faptul că am acces la poveștile lor, care sunt atât de diverse și multe dintre care încă nu au fost spuse”, încheie fotojurnalista.
📰 Europa Liberă este și pe Google News. Abonează-te
