(Tocmai am revenit de la BookFest 2024, care s-a ținut în perioada 29 mai – 2 iunie, la București, pe post de invitat de onoare fiind, în premieră, Republica Moldova. Înainte de plecare, acordasem un interviu revistei Matca, din care vă propun o secvență.)
1. Într-un interviu din România literară, Vitalie Ciobanu vorbește despre o schizofrenie culturală, fenomen pe care îl recunosc și eu ca maghiar din România în mine. Cum ați numi acest pachet care vine cu faptul că sunteți basarabeni? Frustrări, răni, deschideri, posibilități?
Em. Galaicu-Păun: Ierte-mi-se comparație cu iz de... Ferma animalelor – de-a lungul a peste două secole, basarabenii au fost când țapul ispășitor, când mielul blând care suge de la două oi. Or, chiar și atunci când erau jertfiți în chip de țap ispășitor, mulți au continuat să se creadă, și să-i convingă și pe alții de acest lucru – și abia de-aici încolo începe schizofrenia –, miei blânzi care sug de la două oi. Orice alt popor – mă gândesc la armeni, la evrei, la irlandezi ș.a.m.d. –, să fi trecut prin dramele & tragediile care au marcat acest „neam al nevoii” (vai! cât de „în strâns” ne prinde această vorbă a lui Eminescu, spusă la mare supărare), și-ar fi elaborat demult un sistem imunitar, nu și conaționalii mei, într-atât de diabolic a fost mecanismul de îndobitocire. Și nu-i vorba doar de denaționalizare, ci de statutul social – să nu uităm că, în Imperiul Rus, țăranii erau șerbi, și așa au rămas și după revoluția (de fapt, lovitura de stat!) din 25 octombrie 1917 (alias, 7 noiembrie), cu diferența că nu se mai numeau șerbi ci colhoznici, dar în esență rămâneau aceiași oameni legați de pământ. Tocmai acest sentiment al demnității personale, care merge la pachet cu libertatea socială, i-a fost extirpat basarabeanului, iar tăvălugul istoriei – perioada interbelică, marcată și de ascensiunea partidelor de extremă dreaptă; cel de-al Doilea Război Mondial, unii basarabeni fiind mobilizați în 1941 în armata română, și alții (uneori, aceeași) în 1944, în Armata Roșie; foametea din 1946-47; deportările din 1940, 1948-49 ș.a. – a desăvârșit opera miciurinistă de hibridizare, drept care iată-ne, un neam – corcit – al nevoii. Altfel spus, o corcitură istorică, nu-i așa? „căci Lenin este tatăl meu,/ iar Stalin este muma...” (Despre toate astea, mai pe larg, în romanul meu Țesut viu. 10 x 10, Cartier 2011, 2014, acum într-o ediție antologică ne varietur –Times New. Roman 12/18, Cartier, 2024.)
2. „Țara-mamă” – aud frecvent asta, și o folosesc, desigur. Atunci ce este URSS, unde V-ați născut?
Em. Galaicu-Păun: Lenin însuși – care este Tartarul; or Stalin n-a făcut decât să-i desăvârșească opera – numea Imperiul Rus „o închisoare a popoarelor”; m-am născut într-o imensă cazarmă, în ceea ce se chema – cu accentul pe primul cuvânt – Lagărul Socialist, din care am putut ieși abia în 1990, după căderea Zidului din Berlin (în paranteză fie spus, alfabetul chirilic a fost un astfel de „zid berlinez” pentru poporul nostru, dat la pământ în 31 august 1989 – anul când Dumnezeu a fost român, dar și est-european –, odată cu trecerea la scrierea românească), și doar până la Iași. În anii 1990, am mers la o mulțime de festivaluri literare – de la Oradea, Cluj, Satu Mare, Iași, Brașov, București, Timișoara etc. – tocmai în ideea de a suprapune pe lecturile mele întinse din literatura română o geografie cât se poate de reală, și uite-așa m-am integrat au fur et à mesure în ceea ce s-ar numi Republica Literelor Române. (Nota Bene: mi-au apărut două cărți de versuri în Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, ambele cu chirilice – Lumina proprie (1986) și Abece-Dor (1989) – și o a treia, chiar în zilele putsch-ului din august 1991, cu litere românești, Levitații deasupra hăului. Mai mult decât cetățean sovietic, m-am simțit scriitor român, și asta a ținut de identitatea mea – nu după pașaport, ci din/ca la carte!)
3. Cum își poate „juca” Republica Moldova șansa în aceste vremuri tulburi?
Em. Galaicu-Păun: Când n-au fost tulburi, vremurile la români, și în mod special la basarabenii ce-și spun moldoveni și nici nu vor să audă c-ar putea fi (și) români?! Nu-s în măsură să elaborez o strategie pentru Republica Moldova ca țară – de la proclamarea Independenței în 27 august ‘91 încoace, nu mi-a prea venit la gură să-i zic așa; cu atât mai puțin, Patrie-Mamă! –, cred însă în potențialul uman al acesteia, fie că se realizează (în condiții dificile) acasă sau, după ce că tinerii se școlesc în capitalele europene, în străinătate. Fără să fiu câtuși de puțin patetic, citesc în cerul (înstelat al drapeului) Uniunii Europene viitorul Moldovei, pe care eu unul o vreau nu doar în marea familie europeană, ci făcând una cu Bucovina, Ardealul, Banatul, Oltenia, Muntenia etc. Bref, mizez pe cartea creativității, intelectului, studiilor ș.a.m.d., singura câștigătoare.
4. Grigore Vieru e într-adevăr un mare poet?
Em. Galaicu-Păun: Nu dețin adevărul absolut în acest domeniu (cine-l deține?!), cert este că Grigore Vieru a fost omologat ca poet român încă înainte de 1989, iar cele două antologii scoase în România socialistă, Steaua de vineri (1978) și, în special cea din BPT, Izvorul și clipa (1981), cu o prefața a lui Marin Sorescu, i-au făcut pârtie. Se-nțelege că, în anii ’90, valoarea lui a fost supra-supra-supra-licitată, iar faptul că poetul a ajuns în brațele lui Păunescu spune mult despre chintesența operei sale poetice. Să nu uităm totuși că, în 1968, a dat Numele tău – pe care l-am republicat în Cartier de colecție, cu un studiu introductiv semnat de Bogdan Crețu –, urmat de Aproape (1974) și Taina care mă apără (1983), cărțile sale de rezistență. Pentru mine, Grigore Vieru e înainte de toate poet, și cu asta basta, măsoare-i alții mărimea sau micimea...
