De Ziua Națională a Lecturii, pe 14 februarie, preț de mai bine de două ore, am dialogat cu Mircea Cărtărescu pe scena Teatrului Național „Mihai Eminescu” din Chișinău, neîncăpător pentru lumea care a venit să ne asculte. Și tot n-am dat de capăt, astfel că, la o săptămână distanță, l-am rugat să-mi răspundă, de data asta în scris, la câteva întrebări pe care aș fi vrut să i le pun în seara de 14; ceea ce am și făcut.
Emilian Galaicu-Păun: Dragă Mircea, eşti un scriitor împlinit (n-am zis „total”, fiindcă s-a cam abuzat de acest termen). Spune-mi, cu mâna pe inimă, există o carte pe care NU PUTEAI să n-o scrii şi o carte pe care puteai şi să n-o scrii?
Mircea Cărtărescu: Dragă Emil, nici măcar nu-nțeleg ce-nseamnă „un scriitor împlinit”. Aproape că aș spune că nici „scriitor” nu sunt prea sigur ce-nseamnă. Eu sunt, cum am mai spus-o, un om care scrie, nu ca să fie scriitor sau ca să se-mplinească uman, ci pentru că-i face plăcere. Țin la toate cărțile mele, fiindcă toate-mpreună alcătuiesc schema mea scripturală, cum organele mele alcătuiesc schema mea corporală. Există organe vitale, ca inima, creierul, ficatul etc., fără care nu putem trăi. Altele nu par atât de importante. Putem trăi fără degetul mic de la mână, dar cine ar fi de acord să-i fie retezat? Și el face parte din schema noastră corporală. La fel, mi-e greu să-mi imaginez scrisul meu fără „Levantul”, „Orbitor”, „Solenoid” sau „Theodoros”, cărțile mele majore. Dar iubesc mult și mica mea trilogie, „De ce iubim femeile”, „Frumoasele străine” și „Enciclopedia zmeilor”. Tot de mine sunt scrise, tot laturi ale mele le reprezintă. Primele sunt grave, celelalte copilărești și jucăușe, pentru că așa sunt eu. Puteam să nu le scriu pe ultimele, dar ar fi fost păcat.
Emilian Galaicu-Păun: Privind în urmă – dacă se poate, sine ira et studio –, zi-mi, te rog, care a fost cea mai mare iluzie a ta în perioada comunistă? Şi cea mai mare deziluzie în democraţie, după 1989?
Mircea Cărtărescu: Până la 33 de ani, câți am avut la revoluție, am fost un adolescent întârziat. Trăiam o viață de student avid de lectură, total dedicat poeziei. Ca întreaga mea generație, mâncam poezie pe pâine. Nu aveam timp de iluzii. În niciun caz de iluzii politice. Gigantul sovietic era la granița noastră și părea etern. Credeam că nu voi putea ieși niciodată din țară, mă pregăteam doar să fiu un poet bun, fără să-mi doresc nici recunoaștere, nici recompense, nici măcar publicare în volume. Scriam ca să am ce citi la cenaclurile universitare ale vremii. Singura mea iluzie era că voi putea cândva să scriu la fel de bine ca idolii mei poetici, Nichita Stănescu, Leonid Dimov sau Emil Brumaru.
După revoluție m-am putut dedica prozei, o iubire de maturitate, mai sobră dar și mai solidă. Mi-am scris romanele și povestirile cu aceeași convingere artistică, fără să mă uit în ograda altora, fără să mă compar cu nimeni. Am fost tradus, am primit și de la alții recunoașterea pentru scrisul meu, ba chiar mai mare decât cea din țară. N-am avut de ce să fiu dezamăgit în literatură, pentru că nu am scris mai rău decât înainte. M-am implicat de data asta și politic, am făcut jurnalism militant pentru democrație și drepturile omului, adică pentru valorile europene, am criticat foarte dur situația politică din România anilor ’90 și 2000. Mi-am atras mari adversități de care n-am scăpat nici până azi. Aici am fost, da, dezamăgit de încetineala cu care am adoptat reformele, de inerția noastră, de eterna noastră corupție.
Emilian Galaicu-Păun: După dialogul nostru de pe scena Teatrului Național „Mihai Eminescu”, preț de o oră și ceva ai semnat autografe, probabil câteva sute. Care-i cel mai de neuitat autograf pe care l-ai primit tu vreodată? Cine ţi l-a scris? Şi cel mai original pe care l-ai semnat tu (nu te întreb pentru cine)?
Mircea Cărtărescu: Nu înțeleg ideea de autograf, nu știu nici acum să scriu autografe și n-am stat niciodată la rând pentru un autograf, oricine ar fi fost autorul respectiv. Când cozile sunt de sute de persoane, n-ai timp să personalizezi prea mult ce scrii pe o carte. Când eram un puști, m-a impresionat cel primit de la Nicolae Manolescu prin anii ’80 pe „Arca lui Noe”: „Lui Mircea Cărtărescu, în talentul căruia cred cum n-am crezut niciodată în talentul unui poet”. Era ceva pe-atunci!
Emilian Galaicu-Păun: Tocmai ai descoperit o ţară – „cel de-al doilea stat românesc”, cum se tot spunea în anii ’90, când Unirea ni se părea atât de aproape! – care te citeşte şi unde, sper, te-ai simţit ca acasă. Ce imagine a Moldovei vei purta cu tine până la o nouă întrevedere – promisă/aşteptată deja – la Chişinău?
Mircea Cărtărescu: E chiar cum spui: m-am simțit în Republica Moldova ca acasă. Poate că unirea politică va mai aștepta sau nu se va realiza, dar unirea prin istorie și limbă este evidentă oricui. Foarte scurta mea vizită din februarie e doar un început. Mi-a plăcut în Moldova și voi reveni cu bucurie de câte ori voi fi invitat!
(20-21 februarie, Chișinău – București)
* * * * * * * *
Mircea CĂRTĂRESCU s-a născut pe 1 iunie 1956, la Bucureşti. A absolvit Facultatea de Limba şi Literatura Română a Universităţii din Bucureşti în 1980. În prezent este profesor dr. în cadrul Facultăţii de Litere a Universităţii din Bucureşti. Poet, prozator, eseist, critic literar şi publicist.
A publicat următoarele volume:
(poezie) Faruri, vitrine, fotografii, Cartea Românească, 1980; Poeme de amor, Cartea Românească, 1982; Totul, Cartea Românească, 1984; Levantul, Cartea Românească, 1990; Dragostea, Humanitas, 1994; Dublu CD, Humanitas, 1998; Plurivers, Humanitas, 2003; Cincizeci de sonete, Brumar, 2003; Dublu album, Humanitas, 2009; Nimic, Humanitas, 2010; Poezia, Humanitas, 2015; Nu striga niciodată ajutor, Humanitas, 2020;
(proză) Visul (în ediţiile următoare: Nostalgia), Cartea Românească, 1989; Travesti, Humanitas, 1994; Orbitor. Aripa stângă, Humanitas, 1996; Orbitor. Corpul, Humanitas, 2002; De ce iubim femeile, Humanitas, 2004; Orbitor. Aripa dreaptă, Humanitas, 2007; Frumoasele străine,
Humanitas, 2010; Fata de la marginea vieţii, Humanitas, 2014; Solenoid, Humanitas, 2015; Melancolia, Humanitas, 2019; Theodoros, Humanitas, 2022;
(carte pentru copii) Enciclopedia zmeielor, Humanitas, 2005;
(eseu, jurnal, publicistică) Visul chimeric, Litera, 1991; Postmodernismul românesc, Humanitas, 1999; Jurnal I, Humanitas, 2001; Pururi tânăr, înfăşurat în pixeli, Humanitas, 2003; Baroane!, Humanitas, 2005; Jurnal II, Humanitas, 2005; Zen. Jurnal 2004–2010, Humanitas, 2011; Ochiul căprui al dragostei noastre, Humanitas, 2012; Peisaj după isterie, Humanitas, 2017; Un om care scrie. Jurnal 2011–2017, Humanitas, 2018; Creionul de tâmplărie, Humanitas, 2020.
Cărţile sale au fost traduse în engleză, germană, italiană, franceză, suedeză, spaniolă, olandeză, polonă, portugheză, maghiară, ivrit, norvegiană, bulgară, slovenă, daneză, bască, rusă, greacă, turcă, croată, sârbă, catalană ș.a., fiind premiate de Academia Română, Uniunea Scriitorilor din România şi din Republica Moldova, Ministerul Culturii, ASPRO, Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti, Asociaţia Editorilor din România.
Pe plan internațional, Mircea Cărtărescu a fost distins cu numeroase premii, printre care: Premiul „Giuseppe Acerbi“, Castel Goffredo, Italia (2005); Premiul Internaţional pentru Literatură de la Vileniča (2011), Premiul Internaţional pentru Literatură „Haus der Kulturen der Welt“, Berlin (2012), Premiul Spycher – Literaturpreis Leuk, Elveţia (2013), Marele Premiu al Festivalului Internaţional de Poezie de la Novi Sad (2013), Premiul Tormenta en un vaso, Spania (2014), Premiul Euskadi de Plata, San Sebastian (2014), Premiul cărţii pentru înţelegere europeană al oraşului Leipzig (2015); Premiul de stat al Austriei pentru literatură europeană (2015), Premiul Leteo, Spania (2017), Premio Formentor de las Letras (2018).
