Tonul: „Am fost prin pădurile copilăriei.
Din satul meu începe țara.”
(Ion Caraion)
Un băietan îndeajuns de răsărit ca să treacă drept flăcăiandru – doar că nu trece; pe cine să păcălească un copil cu sindromul Down?! –, strigat Mutu, având cele mai lungi braţe ce-i atârnă până mai jos de genunchi, trasează cu mână sigură, din interiorul viitorului cerc, o circumferinţă mai mult sau mai puţin rotundă, după ce că locul ales fusese bătătorit şi curăţat de pietricele şi crenguţe, apoi îl împarte în şase părţi egale, trăgând trei linii în diagonală, fiecare puşti urmează să primească un clin, pe care va încerca să şi-l rotunjească, pe seama celorlalţi, dând cu cuţitul de pământ. Nimeni dintre aceşti copii n-a ieşit din sat baremi până în centrul raional, la vreo 30 de km distanţă, majoritatea însă au bătut toate dealurile de prin împrejurimi, însoţindu-şi părinţii la prăşit popuşoi sau la cules tutun; câţiva ştiu chiar să arate până unde li se întindeau, pe vremea românilor, „pomânturile familiei” – primite după reforma agrară a lui Ferdinand, din 1921, apoi vărsate „de bunăvoie” în colhoz, în ’49 –, astfel că jocul are, în ochii lor – dar şi ai adulţilor care, dacă se întâmplă să treacă pe alături, au grijă să nu le calce în picioare cercul, mai şi povăţuindu-i: „Băgaţi de seamă să nu vă tăiaţi!” –, însemnătatea unei iniţieri. Fetele n-au voie să joace, chiar dacă anume viitoarele gospodine vor mânui de cele mai multe ori cuţitul, atât la bucătărie, cât şi pentru a lua gâtul păsărilor domestice, dar şi mieilor sau ieduţilor, nu şi porcilor – înjunghierea porcului de Crăciun rămâne în grija bărbatului, fie c-o face cu mâna lui, fie cheamă pe cineva –, ferească Dumnezeu de cazurile în care vreo nevastă face moarte de om, băgând-l până-n plăsele în tatăl copiilor ei, la gâlceavă sau în legitimă apărare; în mahalaua lor ce dă spre bahnă, Silvica şi Snejana sunt cunoscute pentru cruzimea lor de fetiţe crescute fără tată, aşa că ori de câte ori se cere omorâtă o mâţă care mănâncă pui sau un câine prea bătrân ca să mai poată fi ţinut pe lângă casa omului, se prind ele s-o facă, fără multă vorbă, ba chiar strălucindu-le ochii de bucurie. N-a fost caz ca mâţa sau câinele dat pe mâinile lor să se întoarcă acasă, numai ele ştiu unde le-au dus, bietele animale, şi ce le-or fi făcut. Jocul stă să înceapă, când deodată răcnetul fără sine al unei femei – „Săriţi! Frăsâna lu’ Petrache s-o dat în fântână…” – le sparge timpanele. Aşa se face că, în satul lor, atunci când e să-şi pună cineva capăt zilelor, femeile se aruncă în fântână, iar bărbaţii îşi bagă capul în ştreang, şi doar cei care vor să scape cu zile se duc „la tren”, de unde se întorc ruşinaţi, răzgândindu-se pe drum, iar cei mai avani îşi varsă apoi frustrarea pe neveste sau plozi, după ce vor fi trecut pe la bufet. Unuia dintre copii – prea mic ca să dea şi el cu cuţitul, chit că nu puţina îndemânare îl scoate din joc înainte chiar ca acesta să înceapă, ci lipsa lui totală de interes pentru pământ, căci pe când ceilalţi îl măsoară cu pasul şi-l cântăresc din privire, având ţărână şi pe sub pleoape, nu doar sub unghii şi în crăpăturile tălpilor mereu desculţe ca toată lumea, ochii lui de-un albastru ceriu se pierd în zare – numele Frăsâna îi sună deşănţat, de parcă Frasinul din gardul lor ar avea o soră geamănă, Frăsâna, căreia tocmai i s-a întâmplat, ziua-n amiaza mare, o nenorocire cât casa. Nu moartea propriu-zisă a femeii – trebuie să fi înţeles deîndată că şi-a făcut seama –, ci faptul că printr-un cuvânt se poate uita la un alt cuvânt ca printr-un ciob de sticlă, şi că acestea, odată puse la un loc, prefac moartea într-un fapt de viaţă, suficient să împreunezi un frasin c-o Frăsâna, şi iat-o, fântâna, ţâşnind ca o arteziană în coroana verde a copacului din gard, iată-l, colacul de fântână, întorcându-se într-o coroană funerară pe proaspătul mormânt al roabei lui Dumnezeu, pristăvita Eufrosinia, câte i s-au arătat în acea zi, pe care cu certitudine ar fi uitat-o, să nu fi fost cuvintele, transmise din gură-n gură, strigate-n gura mare – să afle tot satul, lume de peste lume, cosmosul şi universul întreg: „Frăsâna lui Petrache s-a dat în fântână!”. Şi în timp ce toţi ceilalţi copii se întrebau într-un glas: „Într-a cui?!”, ca să dea fuga până într-acolo pentru a fi de faţă atunci când o vor scoate, un singur puşti se gândeşte cum are să-i dea vestea bunicii, în ale cărei poveşti Harap Alb era cel ce coboară în fântână după apă vie şi apă moartă, iar cuvintele i-au şi luat-o înainte.
* * * * * * *
Așa începe partea a doua din romanul în lucru – cu picioarele pe pământ, la baștină (satul Unchitești, Florești), în vara lui 1971, ultima a copilăriei din care s-au ales (fiindcă bunicii mei, Emilia și Timotei, chiar au fost ființe alese!) cei șapte ani de-acasă. Îi datorez acelui loc – pentru copilul ce-am fost, Raiul pe pământ! – mai mult decât aș putea spune în cuvinte, dar tot cuvintele sunt cele care mă readuc nici nu acolo (Un’ești, în romanul Țesut viu. 10 x 10), ci atunci (acel ’71, an al „căderii în lume”, când din nepotul bunicii și bunicului, m-am pomenit peste noapte „nepoțelul lui Ilici”, odată smuls din sat și dat la școală, în Chișinău), ori de câte ori scrisul (meu) atinge zonele sensibile ale devenirii. În ochii tuturor, sunt un scriitor eminamente urban, care a înscris capitala Ch-ău pe harta culturală a lumii, atât în poeme, cât și în romane, de unde firea poetului & romancierului livresc care-am devenit se trage de la copilul crescut firesc la țară, printre oameni ai pământului. Anume prin ochii acelui copil de la țară – adevărat, în care se vor depune apoi biblioteci, ca mierea în faguri – am privit lumea (ce zvâcnire am avut, acum mulți ani, la prima lectură a poemului lui Virgil Mazilescu, eu de sus de pe deal nu știu cum privii pentru totdeauna; or, satul meu de baștină e pe deal-vale, iar în anii fragezi mi s-a întâmplat de nenumărate ori să privesc „de sus de pe deal” – unul dintre cele mai înalte din Basarabia, din câte știu –, cum s-a dovedit apoi, „pentru totdeauna”), și tot acei ochi, doar că ceva mai încercănați, mă urmăresc în scris și atunci când cuvintele întârzie să vină. Or, băiețelul din coliba albastră – iertare, maestre Spiridon Vangheli, că îmbrac cămașa acestui titlu croit pentru Radu (acum și tatăl, și fiul plecați la cele veșnice); adevărul e că sunt născut în 1964, anul publicării cărții, iar textul acesteia mi-a venit de minune! – se regăsește în aceste vorbe ale unei copile – mă refer la eroina romanului de debut al brazilienei Clarice Lispector, Aproape de inima vijelioasă a lumii – tocmai fiindcă dau glas la ceea ce am simțit pentru prima oară Acolo & Atunci, fără să-mi fi putut formula trăirea: „Mai ales mi-e frică să spun, pentru că în momentul când încep să vorbesc, nu numai că nu exprim ceea ce simt, dar ce simt se transformă lent în ceea ce spun”; întreaga ecuație a creației artistice – că o fi poezie sau proză – stă în această „frică” de spunere/scriere, ce noroc că am trăit-o încă în prima copilărie, înainte să mă învețe la școală – iar eu am avut totuși norocul să învăț după Abecedarul lui Spiridon Vangheli, Grigore Vieru și Igor Vieru din 1970 – cum trebuie să i se zică, literar (dar cât de literară o fi fost oare acea „limbă moldovenească” din manualele sovietice de mai târziu?!), cutărui lucru sau sentiment.)
Altfel spus, poetul s-a născut la țară, în satul Unchitești – Un’ești, în romanul Țesut viu. 10 x 10 –, Florești, și chiar trebuie să fi călcat pe urmele veșniciei, (con)săteancă de-a noastră și ea; omul de litere s-a format la oraș, în tot felul de școli medii și superioare, dar mai cu seamă în biblioteci, de cartier și de Stat/Națională & de Limbi Străine, din Chișinău și Moscova, dar și din alte metropole europene, unde vor ajunge peste ani cărțile subsemnatului. Nu am devenit „un poet cu satu-n glas”, iar în pe nedrept puținele pagini în care acțiunea se întâmplă în Un’ești, lipsesc cu desăvârșire descrierile „după natură”, și nu din lipsă de peisaje – altminteri, superbe, satul fiind împrejmuit de trei păduri –, și asta deoarece baștina nu a lucrat în mine ca decor, la suprafață, ci în profunzime, ca esență, așa că nici gând s-o „sadovenizez”, de dragul pitorescului (singurul de la noi în stare s-o facă este Nicolae Popa, cum a demonstrat-o cu brio în romanul Cubul de zahăr). Printre zecile și sutele de fire care-au țesut pânza romanescă a Țesut-ului..., fibra țărănească a autorului este cea care trece ca un fir roșu, și singura a cărei continuitate poate fi urmărită de la un capăt la altul (în paranteză amintesc că prima scenă are loc în ograda bunicilor, în vara lui ’71, unde copilul așteaptă să apară, dintr-o clipă în alta, părinții de la oraș; peste vreo trei sute de pagini, narațiunea se încheie cu un cuvânt al bunicii Emilia, de nespus aici, cu care bătrâna își alinta strănepoata), tot restul e... literatură.
În ultimă instanță, mă prind la ideea că, poate, nu atât locul în sine, cât oamenii locului – cei despre care se spune că sfințesc locul – ne fac să fim ceea ce suntem, și tot ei ne leagă de o anume palmă de pământ, de unde ne-am luat cândva zborul, și la care ne întoarcem, mai mult în gând, pentru a spune (cui?! sunt oale și ulcele, acei oameni; și satul copilăriei, ia-l de unde nu-i; rămâne doar – semn al dăinuirii – „cimitirul satului venind silențios la vale ca un scrânciob din care tocmai a sărit cineva...”), durut: „Săru’ mâna!”
