Nici o altă poetă română contemporană n-a exercitata atâta fascinație, în ultimii peste 30 de ani, ca Angela Marinescu (8 iulie 1941 – 3 noiembrie 2023); adulată cu religiozitate, imitată la greu de câteva generații de poete – nu că ar fi lipsit contestările!... –, se poate vorbi despre un adevărat „cult Angela Marinescu”, și încă de son vivant. La un an de la trecerea poetei, antologia îmi provoc poezia eșecul și moartea, Poeme alese de Ruxandra Cesereanu, Cartier de colecție, 2024, vine să consfințească statutul de prima inter pares al autoarei. (Nota Bene: însăși Angela Marinescu o desemnase pe Ruxandra Cesereanu drept antologatoare, încă prin 2016, precizând totodată că va fi o primă antologie postumă.)
Citez din foarte densa prefață semnată de Ruxandra Cesereanu: „Textele Angelei Marinescu au în mod statornic miza unei ontologii poetice: poezia sunt eu, aproape că rostește tranșant autoarea, în fiecare volum al său. De aici o violență auto-întemeietoare utilizată sau instrumentată atât ca o forță de cunoaștere de sine (și, evident, de trăire), cât și de cunoaștere a lumii. (...) Ceea ce menține proaspăt tonusul poeziei «negre» a Angelei Marinescu (inclusiv postum) este extremismul, libertinismul niciodată inhibat, prizabil tocmai pentru lipsa de tabu-uri și prejudecăți, pentru naturalețea cu care înfruntă viața într-un mod viril, dar care nu primejduiește feminitatea aparte, extravagantă a poetei.”.
Poetă de nișă în anii ‘60-‘80, Angela Marinescu intră în rândul marilor doamne ale liricii românește odată cu Parcul (1991), volumele ulterioare – Cocoșul s-a ascuns în tăietură (1995), Blues (1997), Fugi postmoderne (2000), Îmi mănânc versurile (2003) ș.a.m.d. – consolidându-i locul în raftul de sus al literelor romane, și chiar, prin cele trei volume de Opere complete de la Charmides, 2015 (I. Subpoezie; II. Subpoezie; III. Proză, cu o Prefață de Al. Cistelecan), situând-o în centru canonului liricii feminine.
Ei bine, Ruxandra Cesereanu operează o selecție drastică, lăsând pe dinafară integral primele două cărți, Sânge albastru (1969) și Ceară (1970) – așadar, antologia începe cu Poeme albe (1978) –, stăruie în cazul volumelor de maximă poeticitate – Blindajul final (1981), Parcul (1991) –, alege ce e de ales din cărțile semnate cu numele de fată (Angela Marcovici), pentru a încheia cu Păsările pe cer țipă (2021), totul pus sub arcada unui titlu care-i onorează blazonul: îmi provoc poezia eșecul și moartea (în paranteză fie spus, acest vers memorabil – pe care Angela Marinescu îl reia în mai multe rânduri, cu mici variațiuni – este pentru poeta A.M. cam ceea ce a fost pentru Nichita Stănescu: „Tristețea mea aude nenăscuții câini/ pe nenăscuții oameni cum îi latră”, dar aici comparația între acești doi mari poeți canonici se oprește), în care fiecare cuvânt aparte, ca și înșiruirea lor în formula finală (fără virgulă între termeni, ca pentru a înlesni trecerea de la unul la altul), e de neclintit. Citez un poem din Parcul, în care ecuația versului respectiv (subl. mea) încă își caută rezolvarea:
„Grecul ars
Nimic nu mi se pare prea mult; poate o mână care
înlocuiește melancolia; și mâna dinăuntru, fără sfârșit.
grecul ars a cărui sandală a rămas întreagă
în focul cu sunet de ghitară rece.
în frigul care se destramă caut bucuria, Doamne.
mi-am provocat eșecul, poezia și moartea; îmi provoc,
acum, pielea, părul negru și sângele.
fără cer cu cerul în față.
fără iubire cu iubirea în față.
urma pe care tu o transformi în animal de pradă.
plec pe urmele tale cu ochii întunecați de ură.
întuneric în plină lumină.
noapte în zorii zilei care începe.
noapte și întuneric în cuvinte;
numai în cuvintele mele.”
Nu în ultimul rând, cuvine-se un cuvânt de mulțumire la adresa lui Alexandru Matei, fiul poetei, cel care a alcătuit biografia poetei (Despre autoare); cu un mic fragment din aceasta, voi și încheia: „Din anii 70, de când începe să scrie și să intre în lumea literară, și până la sfârșit, Angela Marcovici a fost un om admirat de la distanță și nesuferit de aproape. De la distanță, nu-i de mirare că a devenit, în anii 90, o poetă al cărei stil – ca formă de existență și formă de expresie – va ajunge printre cele mai imitate de către unele dintre poetele noilor generații”.
17 februarie ’25
