În urmă cu 20 de ani, la 4 iunie 1989, forţele militare chineze au aşteptat căderea nopţii şi au atacat protestarii pro-democraţie care ocupau de peste şase săptămâni piaţa Tien An Men, din centrul Beijingului. A fost actul final într-o dramă teribilă, soldată cu masacrarea a sute de civili neînarmaţi care cereau reforme politice şi stoparea corupţiei. Astăzi, în China nu au avut loc comemorări oficiale, excepţie făcînd doar Hong Kongul, care se bucură de un statut special. Evenimentele de acum 20 de ani şi semnificaţia lor istorică, le-a sintetizat corespondentul Europei Libere Charles Recknagel.
Totul a început pe la jumătatea lunii aprilie, în 1989, cu o manifestare populară de durere faţă de moartea liderului reformator al Partidului Comunist Chinez, Hu Yaobang, care fusese înlăturat din funcţii şi umilit public de conservatori, cu doi ani mai devreme. La înmormânarea lui Hu, o mulţime de chinezi s-au adunat în piaţa Tien An Men, să-i aducă un ultim omagiu, după care s-au împrăştiat la casele lor. După numai o săptămână, chinezii au revenit însă în piaţă, în număr de o sută de mii, ca să ceară reforme şi stârpirea corupţiei printre oficialii comunişti.
În vreme ce un milion de studenţi şi muncitori s-au alăturat protestelor pe întreg cuprinsul Chinei, piaţa Tien An Men a devenit un avanpost al revendicărilor, iar apoi, un câmp de bătălie. Demonstranţii au ridicat un orăşel de corturi, din care au jurat să nu plece până ce le vor fi îndeplinite cerinţele. Presa internaţională a luat cu asalt Beijingul, şi a devenit limpede că ţara cea mai populată a lumii se află la răscruce.
La vârful puterii, lupta se dădea între şeful partidului comunist, reformistul Cao Tsi Yang, şi aripa conservatoare. Cao Tsi Yang cerea răbdare şi reţinere în relaţia cu protestatarii. El a pierdut însă bătălia. Premierul Li Peng i-a acuzat pe demonstranţi că vor să răstoarne guvernul şi a decretat legea marţială. Cao Tsi Yang a fost înlăturat de la putere. În locul lui şefia partidului a fost preluată de Deng Xiaoping, care a calificat protestul prelungit drept „contrarevoluţie”.
Sfârşitul a venit repede. Începînd din 3 iunie, militarii au început să înainteze spre tabăra demonstranţilor. Studenţii ajutaţi de locuitorii Beijingului au încercat să-i oprească într-un loc aflat la câţiva kilometri vest de Tien An Men. Armata a deschis focul, ucingînd sute de persoane. Unii demonstranţi au ripostat aruncînd cu cocktailuri Molotov în tancuri, în speranţa că vor sufoca soldaţii dinăuntru. Acela a fost momentul când au murit cele mai multe din victime.
Noaptea următoare, la 4 iunie, militarii au înaintat din nou, de data asta direct spre piaţă, unde se aflau mii de persoane. Armata a stins iluminaţia publică, piaţa s-a cufundat în întuneric, iar tancurile s-au năpustit înainte. Un număr necunoscut de demonstranţii care fugeau au fost ucişi pe străzile din jur.
Ce-a mai rămas din protestele din piaţa Tien An Men, după 20 de ani? Activistul şi avocatul pentru drepturile omului Li Baiguang, care trăieşte în China, spune că idealurile protestarilor de acum 20 de ani nu s-a împlinit nici măcar în parte. Că guvernarea comunistă s-a întărit în ultimele două decenii, iar puterea oamenilor de rând nu s-a întărit deloc. „Asta arată ce naivi eram acum 20 de ani”, constată Li.
O viziune ceva mai optimistă are Stapleton Roy, directorul unui institut american specializat în problemele Chinei. Roy crede că la suprafaţă China pare neschimbată şi imposibil de schimbat. „Dar dacă comparăm viaţa politică a Chinei din 1989 sau de acum cu cea din 1979, de pildă, ne dăm seama că în tot acest răstimp au apărut schimbări dramatice în relaţia dintre cetăţenii Chinei şi conducerea ţării. Înainte, guvernul controla toate aspectele vieţii chinezilor, dictîndu-le unde au voie să trăiască, să muncească, unde pot învăţa şi ce cărţi au dreptul să citească.”
„În 1989, sistemul chinez a început să se erodeze”, continuă expertul american, observînd că în prezent chinezii au libertăţi mult mai mari decât inainte, deşi incomparabil mai reduse decât ale cetăţenilor lumii libere. În opinia lui Stapleton Roy, în prezent conducerea chineză are marele atu de a fi în stare să ofere cetăţenilor dezvoltare economică şi prosperitate în creştere. Deocamdată, asta este principala legitimitate a conducătorilor comunişti, care nu sunt ameninţaţi de vreo forţă alternativă.
Dar Roy, ca şi alţi experţi, crede că noua prosperitate a chinezilor cuprinde în sine imboldul spre dorinţe politice şi sociale mai ambiţioase. Iar China, aşa cum au vrut demonstranţii din piaţa Tien An Men, va continuă să se schimbe.
Totul a început pe la jumătatea lunii aprilie, în 1989, cu o manifestare populară de durere faţă de moartea liderului reformator al Partidului Comunist Chinez, Hu Yaobang, care fusese înlăturat din funcţii şi umilit public de conservatori, cu doi ani mai devreme. La înmormânarea lui Hu, o mulţime de chinezi s-au adunat în piaţa Tien An Men, să-i aducă un ultim omagiu, după care s-au împrăştiat la casele lor. După numai o săptămână, chinezii au revenit însă în piaţă, în număr de o sută de mii, ca să ceară reforme şi stârpirea corupţiei printre oficialii comunişti.
În vreme ce un milion de studenţi şi muncitori s-au alăturat protestelor pe întreg cuprinsul Chinei, piaţa Tien An Men a devenit un avanpost al revendicărilor, iar apoi, un câmp de bătălie. Demonstranţii au ridicat un orăşel de corturi, din care au jurat să nu plece până ce le vor fi îndeplinite cerinţele. Presa internaţională a luat cu asalt Beijingul, şi a devenit limpede că ţara cea mai populată a lumii se află la răscruce.
La vârful puterii, lupta se dădea între şeful partidului comunist, reformistul Cao Tsi Yang, şi aripa conservatoare. Cao Tsi Yang cerea răbdare şi reţinere în relaţia cu protestatarii. El a pierdut însă bătălia. Premierul Li Peng i-a acuzat pe demonstranţi că vor să răstoarne guvernul şi a decretat legea marţială. Cao Tsi Yang a fost înlăturat de la putere. În locul lui şefia partidului a fost preluată de Deng Xiaoping, care a calificat protestul prelungit drept „contrarevoluţie”.
Sfârşitul a venit repede. Începînd din 3 iunie, militarii au început să înainteze spre tabăra demonstranţilor. Studenţii ajutaţi de locuitorii Beijingului au încercat să-i oprească într-un loc aflat la câţiva kilometri vest de Tien An Men. Armata a deschis focul, ucingînd sute de persoane. Unii demonstranţi au ripostat aruncînd cu cocktailuri Molotov în tancuri, în speranţa că vor sufoca soldaţii dinăuntru. Acela a fost momentul când au murit cele mai multe din victime.
Noaptea următoare, la 4 iunie, militarii au înaintat din nou, de data asta direct spre piaţă, unde se aflau mii de persoane. Armata a stins iluminaţia publică, piaţa s-a cufundat în întuneric, iar tancurile s-au năpustit înainte. Un număr necunoscut de demonstranţii care fugeau au fost ucişi pe străzile din jur.
Ce-a mai rămas din protestele din piaţa Tien An Men, după 20 de ani? Activistul şi avocatul pentru drepturile omului Li Baiguang, care trăieşte în China, spune că idealurile protestarilor de acum 20 de ani nu s-a împlinit nici măcar în parte. Că guvernarea comunistă s-a întărit în ultimele două decenii, iar puterea oamenilor de rând nu s-a întărit deloc. „Asta arată ce naivi eram acum 20 de ani”, constată Li.
O viziune ceva mai optimistă are Stapleton Roy, directorul unui institut american specializat în problemele Chinei. Roy crede că la suprafaţă China pare neschimbată şi imposibil de schimbat. „Dar dacă comparăm viaţa politică a Chinei din 1989 sau de acum cu cea din 1979, de pildă, ne dăm seama că în tot acest răstimp au apărut schimbări dramatice în relaţia dintre cetăţenii Chinei şi conducerea ţării. Înainte, guvernul controla toate aspectele vieţii chinezilor, dictîndu-le unde au voie să trăiască, să muncească, unde pot învăţa şi ce cărţi au dreptul să citească.”
„În 1989, sistemul chinez a început să se erodeze”, continuă expertul american, observînd că în prezent chinezii au libertăţi mult mai mari decât inainte, deşi incomparabil mai reduse decât ale cetăţenilor lumii libere. În opinia lui Stapleton Roy, în prezent conducerea chineză are marele atu de a fi în stare să ofere cetăţenilor dezvoltare economică şi prosperitate în creştere. Deocamdată, asta este principala legitimitate a conducătorilor comunişti, care nu sunt ameninţaţi de vreo forţă alternativă.
Dar Roy, ca şi alţi experţi, crede că noua prosperitate a chinezilor cuprinde în sine imboldul spre dorinţe politice şi sociale mai ambiţioase. Iar China, aşa cum au vrut demonstranţii din piaţa Tien An Men, va continuă să se schimbe.
