Traian Ungureanu

Cine urmărește, măcar în treacăt, mersul evenimentelor politice europene și nord-americane va remarca frecvența avertismentelor asupra pericolului fascist, nazist, autoritar, totalitar. Sau, cu o formulă, obligatorie: extremism de dreapta. Știri și comentarii de presă, editoriale și intervenții susținute de istorici, politologi sau sociologi susțin, aproape zilnic, una și aceeași teorie: democrația occidentală e sub asediu. Istoria se repetă - spun voci care adaugă argumentelor prestigiul de care sînt înconjurate presa și mediile academice. Exact ca în anii ’30, mișcări, lozinci și forțe fasciste cîștigă teren, antrenează un public tot mai larg și atacă instituțiile democratice.

Mulți ziariști, scriitori și cercetători văd unul și același lucru în ascensiunea trecută a unor Hitler și Mussolini și succesul electoral prezent al lui Donald Trump, al alegătorilor care au decis despărțirea Marii Britanii de Uniunea Europeană și al partidelor de dreapta care cîștigă repetat și categoric alegeri în Ungara și Polonia. Aproape toate aceste opinii și analize găsesc asemănări frapante cu momentul Weimar, adică prăbușirea statului democratic la putere în Germania din 1918, pînă la victoria lui Adolf Hitler în 1933. Așa numita Analogie Weimar e o temă la modă. Cu alte cuvinte, populiștii de azi sînt fasciștii de ieri. Neîndoios acest val teoretic e atrăgător și, în plus, face servicii masive adversarilor politici ai lui Trump, Orban sau susținătorilor Brexit. Fac, însă, aceste teorii un serviciu adevărului istoric și bunei educații publice? Mai degrabă, nu. Analogia populism-fascism are numeroase probleme peste care se poate trece numai cu prețul unei deformări masive a termenilor și faptelor istorice.

Prima reținere ar trebui să vină din trecutul nu tocmai îndepărtat. Acuzația de fascism a făcut o carieră glorioasă în centrul propagandei sovietice. Așa cum mulți își mai aduc aminte, iar alții pot afla lesne din cărțile de istorie, comuniștii foloseau acuzația de fascism la tot pasul. Oricine nu era de acord cu propaganda sovietică sau devenea brusc neconvenabil se alegea automat cu eticheta de „fascist”. Procedeul a fost folosit maniacal și a lăsat urme. Stînga occidentală contemporană l-a redescoperit și îl folosește cu nesaț. Tot mai des, vocile, opiniile și comentariile care nu aprobă valorile stîngii sînt declarate fără întîrziere fasciste. Eticheta e lipită fără argumente și explicații. Simpla deosebire de păreri sau valori e suficientă. Tehnica acuzației de fascism a ajuns atît de frecventă încît a primit un nume care semnalează totala ei lipsă de substanță și bună credință: reductio ad Hitlerum. Altfel spus, părerea cuiva e invalidată și scoasă în afara decenței prin trimiterea la Hitler sau la nazism. De pildă: Hitler era xenofob și rasist, Trump e împotriva migrației necontrolate, deci e nazist. Evident, logica acestei tehnici e complet falsă. Dar lucrurile sînt mult mai complicate.

Cine va încerca să meargă pe urma industriei de invalidare prin trimitere la fascism va avea surprize foarte mari. Astfel, curiosul va afla destul de ușor că o mare parte a presei și a stîngii de azi lucrează cu definții datorate lui Stalin. S-ar putea spune, chiar, că operația propagandistică de redefinire impusă de Stalin încă din anii ’40 e o capodoperă în materie, probabil cea mai mare fraudă ideologică cunoscută în istorie. Căci Stalin a pus în circulație, folosind un aparat propagandistic uriaș, ideea după care comunismul sovietic a luptat cu inamicul fascist care reprezenta desăvîrșirea politică a dreptei și apoteoza militară a capitalismului. Stalin avea nevoie de această mutație pentru a imprima un sens convenabil conflictului cu Germania nazistă, fostul aliat cu care Uniunea Sovietică împărțise, în cea mai bună înțelegere, Europa de Est.

La rîndul lor, puterile occidentale au găsit convenabilă această teorie și au tolerat-o sau au preluat-o fără rețineri, la sfîrșitul războiului. În fond, această interpretare explica foarte bine de ce anume luptase Occidentul alături de Uniunea Sovietică. În alți termeni, mica schimbare de termeni introdusă de Stalin scutea Occidentul o întrebare incomodă: cum anume fusese salvată democrația de alianța cu Uniunea Sovietică, o dictatură declarat anti-democratică. Toate aceste împrejurări, au netezit drumul confuziei ideologice introduse de Stalin și i-au asigurat o carieră cît se poate de vie și astăzi. Adevărul primar, denaturat de interferența propagandei sovietice, e mult diferit și nu tocmai greu de descris.

[Nota red. Opiniile acestui blog nu corespund în mod necesar cu cele ale postului Radio Europa Liberă/Radio Libertatea].

Rusia și, în primul rînd, Vladimir Putin au înțeles cum nu se poate mai bine ce aduce organizarea unei Cupe Mondiale. Înainte de orice, o schimbare de imagine și o creștere a simpatiei internaționale care merită aproape orice cheltuială. Pare imposibil dar, pentru un public enorm, Rusia era ceva înainte de Cupa Mondială și e cu totul altceva după. Operația e relativ simplă. Chletuieli de infrastructură și construcții de arene, încadrate de dispoziții stricte de înghețare sau prevenire a oricărei anomalii interne. Patru săptămîni de amabilitate, veselie și corectitudine. Nu e greu, mai ales într-o țară ca Rusia, unde voința stăpînirii stabilește orice.

Vizitatorii curg în țara astfel organizată pentru patru săptămîni și iau cu ei impresia unei societăți absolut normale, radical diferită de ce auziseră sau știau din dezbaterile politice. Mai departe, megarețelele media fac ce rămîne de făcut. De la BBC la CNN, trecînd prin nenumărate organizații media mărunte, toată lumea transmite ceva despre ospitalitatea, cumințenia și umanitatea confirmată a țării gazdă. În cazul de față, mediile majore de informare au prestat gratuit un serviciu de imagine pe care Vladimir Putin nu îl putea plăti cu tot petrolul și gazul din Rusia. Dar motorul simbolic al Cupei Mondiale nu are o singură temă și e utilizabil din mai multe părți.

Cel mai grăitor exemplu e cazul Angliei. O putere prin tradiții venerabile și prin statutul de țară inventatoare a jocului de fotbal, Anglia nu are performanță. Cîștigătoare a Cupei Mondiale, organizată acasă, în 1966, Anglia e, de atunci, o echipă medie sau mediocră, înconjurată de pretenții incredibile. O dată la patru ani, opinia publică și media engleză refac ideea după care Anglia e favorită și va cuceri titlul suprem. Acest sentiment complet lipsit de argumente corespunde în mare unei nostalgii active după o glorie istorică apusă și reușește invaraiabil să ascundă sau să deformeze situația reală a țării și a jocului de fotbal.

În Rusia, Anglia a profitat, dealtfel incomplet, de un parcurs norocos și a ajuns în semifinale însoțită de noroc și favorizată de adversari slabi. A fost mai mult decît suficient pentru un acces național de grandoare. Presa și publicul au plonjat în convingeri și speranțe fără legătură cu lumea reală. Anglia a fost declarată cîștigătoare sigură a titlului. La radio și tv, zeci de mii de oameni au vorbit despre calitatea excepțională a jucătorilor și a antrenorului lor, deși, acum doar două luni, asmenea consierații ar fi provocart ilaritate. Mari lanțuri de magazine ca ALDI și LIDL au pus la punct planuri pentru o zi liberă, luni, după triumful la Cupa Mondială. Autoritățile britanice au luat în studiu declararea unei zile naționale libere, cu ocazia aceleiași isprăvi. Altfel spus, și Anglia a găsit exact ce și-a dorit la Cupa Mondială. O stare de măreție și trăire comună pe care nu o putea recolta de altundeva.

Așadar, în lipsa realității, Cupa Mondială e cît se poate de utilă. Fantasmele și iluziile provocate de fotbal și de Cupa Mondială se nasc repede, cer doar cîteva meciuri decente și au consecințe remarcabile. Englezii și-au reconfirmat, dincolo de orice argument rațional sau concret, vocația de mare putere și convingerea că au un loc rezervat în istorie, oricare ar fi realitatea de facto. Cupa Mondială și-a făcut datoria. Cutia cu vise e puternică. Neîngăduit de puternică și la dispoziția celor ce vor să-și mențină națiunile la dispoziție.