Traian Ungureanu

Povestea răsturnării lui Mugabe e o farsă dintr-un motiv simplu și vechi. Mugabe, dictator absolut vreme de 37 de ani, nu a fost răsturnat de poporul mînat de dorința de libertate și condus de lideri gata de sacrificiu. Mugabe a fost răsturnat de tovarășii lui, de oamenii care au batjocorit, înfometat și ținut în lesă poporul care își cîntă, acum, libertatea pe străzi.

Revoluția a fost o lovitură de palat. Curtenii au scăpat de despot, în clipa în care au înțeles că despotul e pe ducă și puterea poate fi reîmpărțită.

Noul Președinte așezat pe locul de pe care a fost îndepărtat Mugabe e fostul Vicepreședinte, adică omul care l-a slujit pe Mugabe și a avut grijă să nu existe murmur de împotrivire în țară. Cruzimea și viclenia i-au adus porecla sub care e cunoscut de toată lumea: Crocodilul.

Partidul care l-a demis pe Mugabe e format din slugile promovate de Mugabe. Aceiași oameni care sărutau papucul dictatorului sînt acum tribuni ai libertății, emit proclamații împotriva călăului Mugabe și dau interviuri la toate televiziunile lumii vorbind despre victorie și zorii unei lumi noi.

Parlamentarii care l-au pus sub acuzare pe Mugabe sînt aceiași oameni care, după bunul model sovietic, trimiteau mesaje de mulţumire către Mugabe, la cel mai mic semn al stăpînului.

O mulțime de eroi proaspeți spun că l-au îndepărtat pe Mugabe și își justifică astfel dreptul de a lua parte la conducerea țării de pe poziții oficiale, în noul guvern.

Dar cine dă filmul înapoi are ce vedea. Cu doar 10 zile înainte de demisia lui Mugabe, Miniștrii care susțin azi că sînt eroi participau la ceremonia care dădea Aeroportului din capitala Harare un nume nou: Aeroportul Robert Mugabe. Toți Miniștrii erau de față în costumele lor Armani, aduși în limuzine Mercedes, și pregătiți să se plece în fața lui Mugabe.

Membrii Partidului lui Mugabe susțin azi că poporul trebuie să le fie recunoscător pentru curajul de a-l demite pe Mugabe dar tot ei votau, cu doar 7 zile mai înainte, în unanimitate, o rezoluție care deschidea calea spre putere pentru Grace, soția lui Mugabe.

Mai clar decît în orice altă farsă, toți, dar absolut toți cei ce cîntă, azi, libertatea, sînt cei ce au sugrumat-o vreme de aproape 40 de ani, în schimbul unei mașini, vile sau a unui cont în bancă.

O zicală confirmată periodic spune că schimbarea regilor e bucuria nebunilor. Zimbabwe e ilustrarea stridentă și grosolană a acestui vechi adevăr uman.

Și est-europenii, trecuți prin revoluții dubioase, știu cîte ceva despre acest adevăr. Atîta doar că, în cazul lor, figurile dizidenților sau ale mișcărilor de protest și sprijinul din afară au dat o șansă libertății. Unii au știut să o folosească mai bine decît alții.

Dincolo de comicul grotesc, harababura din Zimbabwe trimite un mesaj grav, neplăcut și greu de rostit. Acolo unde robia a mers pînă la capăt, nu e loc de schimbare. Pasul spre alte timpuri va fi o minciună și robia va continua cu alt nume și sub alți cîrmuitori.

Din acest motiv, Zimbabwe va avea încă mult de așteptat și pătimit. La fel ca alte națiuni și societăți care au ajuns prea jos, au acceptat înjosiri prea adînci și n-au avut puterea să-și apere valorile, dacă le-au avut vreodată. Și nu e vorba doar de țări din înapoiata Africă. Înapoierea e mai colorată acolo, dar e la fel de vie în alt părți atît de bine cunoscute nouă. Istoria noastră nu e mult diferită.

Degradarea nu se repară, ci naște degradare înfășurată în farsă. Locul acestui blestem fără greș e istoria și, mai precis, politica statelor care au acceptat și trăit prea mult în umilința robiei. Cine nu crede asta sau are impresia că istoria s-a oprit în loc pentru a face loc bunelor purtări, are la dispoziție cazul Zimbabwe.

E vorba de știrea care domină emoțional presa ultimelor cîteva săptămîni. Zimbabwe e departe dar nu e un loc străin nici lumii occidentale care a stăpînit țara, nici Europei de Est care a sprijinit eliberarea de vechii stăpîni, în numele idealurilor comuniste.

Pe scurt, Zimbabwe a fost colonie britanică pînă în 1980, cînd o mișcare de eliberare pompată militar și financiar de URSS plus celelalte regimuri comuniste din Est a preluat puterea după un război de gherilă. Mișcarea de eliberare a fost sprijinită moral de opinia publică occidentală, în numele dreptului la autodeterminare și a luptei cu rasismul și colonialismul.

Noua putere a fost, la început, împărțită de cei doi lideri ai mișcării de eliberare: Robert Mugabe și Joshua Nkomo. Apoi, înălțătoarea poveste a virat spre cu totul altceva. Mai întîi, a avut loc răfuiala tovarășilor. Mugabe i-a venit de hac lui Nkomo. Războiul civil care l-a lăsat singur la putere pe Mugabe s-a încheiat cu 20000 de morți.

Au urmat 37 de ani de dictatură. Stăpîn pe tot ce mișcă în Zimbabwe, Mugabe a trecut la socialismul aplicat ca la carte. Economia s-a prăbușit, libertățile și drepturile civile au fost abolite. Foametea, inflația și cultul lui Mugabe au devenit singurele realități indubitabile în Zimbabwe. Mugabe s-a înconjurat de o clică și o mafie care a pozat în Partid conducător, Parlament, Justiție și Armată. Sub conducerea luminată a lui Mugabe, s-a tipărit bancnota de 1 trilion de dolari cu care oricine putea cumpăra, dacă găsea așa ceva, o pîine.

În 1996, Mugabe s-a căsătorit cu Grace, fosta lui amantă, cu 41 de ani mai tînără. Grace s-a instalat la vîrful statului și a devenit al doilea om din doi care contau în Zimbabwe. După 37 de ani de stabilitate în dictatură și opresiune polițienească, Grace Mugabe a socotit că i-a venit timpul la domnie. La sfatul ei, Robert Mugabe l-a îndepărtat pe vicepreședintele țării care dădea semne că se socotește urmaș al lui Mugabe. Vicepreședintele era, desigur, tovarăș de stăpînire cu Mugabe: fost șef al Serviciilor Secrete și tartor de seamă în mafia patronată de Mugabe.

Era limpede că, la 93 de ani, Mugabe nu mai are mult timp pe tron și așa a apărut competiția pentru putere. Grace a înțeles că Vicepreședintele Emerson Mnangagwa e un rival și i-a făcut vînt. Vicepreședintele a fugit din țară, peste graniță, în Africa de Sud. De acolo, el a luat legătura cu bunul lui tovarăș, șeful forțelor armate. Amîndoi, au decis că Grace Mugabe nu trebuie să devină noua superșefă în Zimbabwe.

Armata a anunțat că s-a răsculat și așa a început comedia pe care o avem sub ochi: o lovitură de stat politicoasă. Nu s-a vărsat sînge și nu s-a tras un foc de armă. Mugabe a fost rugat să se retragă. Rebelii și Mugabe au avut, chiar, o conferință de presă comună. Mugabe nu a vrut să demisioneze. Apoi, Partidul tovarășilor lui de o viață l-a exclus și a dansat de bucurie. Mugabe nu s-a lăsat înduplecat. Apoi, Parlamentul tovarășilor lui de o viață a început procedura de punere sub acuzare. Mugabe a trimis o scrisoare în care și-a anunțat demisia.

Dictatura a luat sfîrșit, Zimbabwe e liber, poporul cîntă și sărbătorește pe străzi, în toată lumea televiziunile transmit reportaje emoționante cu oameni liberi și politicieni care vorbesc solemn despre victoria asupra răului.

Dar ceva nu e în regulă. Ce? Tot.