Traian Ungureanu

Povestea cunoscută sub numele de Brexit și-a pierdut demult interesul și înțelesul pentru omul de rînd, ceea ce e un alt fel de a spune pentru omul de bun simț. Logica a ținut pasul pînă la un punct. Se știa că Marea Britanie e o națiune altfel, adică o insulă vitală pentru istoria Europei, dar și diferită de Europa și normele de viață pe Continent. Nu a fost, deci, surpinzător că englezii nu s-au împăcat niciodată cu transformarea treptată a Uniunii Europene într-un stat sau, dacă vreți, într-un superstat. Britanicii au o tradiție veche de suveranitate, o sumedenie de obiceiuri legale, bancare și culinare diferite, plus o aversiune la fel de veche față de centralism și înregimentare. Nimeni nu a fost, deci, surprins de existența unui curent politic și popular foarte puternic și activ, decis să scoată Marea Britanie dintr-o Uniune Europeană tot mai prezentă și dominantă în viața societății britanice.

Așa s-a ajuns la referendumul de acum un an. Britanicii au votat pentru desprinderea de UE și rezultatul a șocat. În primul rînd, pe cei cei nu știau mare lucru despre mentalitatea și tradiția distinct-britanică. E vorba de numeroși cetățeni ai altor state europene, dar și de o parte a cetățenilor britanici, desprinși de mentalitatea tradițională. Pînă aici, lucrurile au fost, poate, surprinzătoare dar s-au jucat la vedere și inteligibil pentru un public larg. Povestea a fost înțeleasă de foarte mulți oameni cam așa: britanicii au votat, vor pleca și gata. În fond, UE e o asociere voluntară și democratică de state. Prin urmare, despărțirea nu e nici interzisă, nici foarte complicată.

Apoi, au început negocierile de despărțire. Unii le-au asemănat cu disputele presupuse de un divorț. Comparația e tentantă, dar inexactă. Căci, în lumea europeană cel puțin, nu s-a mai pomenit căsătorie în 28. Marea Britanie a decis să se despartă de o familie pe care a împărțit-o cu alte 27 de state. Discuția despre un divorț poate simplifica explicațiile, dar nu e exactă. Oricum, negocierile au început și, din acest moment, lucrurile s-au complicat rapid, ba chiar au devenit de neînțeles pentru un public larg. Treptat subiectul a pierdut din atracție și a început să plictisească sau chiar să irite, deși nu a încetat să stea pe prima pagină a ziarelor. Ceva tulbure și nervos a înlocuit tot ce era de înțeles. Singurul lucru aparent clar e că Marea Britanie și UE nu se înțeleg la bani.

E vorba de banii pe care Marea Britanie îi va restitui în contul datoriilor față de UE. S-a vorbit de 10, apoi de 20, de 60 sau chiar de 100 de miliarde de euro sau de lire sterline. Aici, s-ar părea că intră în joc o cunoștință veche: aplecarea umană spre cîștig sau, măcar, spre limitarea pierderilor în bani. UE vrea să scoată cît mai mult la capătul afacerii, în vreme ce Marea Britanie vrea să piardă cît mai puțin. Dar impresia e suspectă. Nu e greu de priceput că 10 sau 100 de miliarde sînt valori extreme, că suma în discuție e, probabil, pe la mijloc și că 50 de miliarde nu sînt o sumă hotărîtoare pentru UE. Aceeași sumă ar fi importantă pentru Marea Britanie, dar nu o chestiune de viață și de moarte economică sau financiară. Cu toate astea, negocierile s-au împotmolit în acest punct. Reprezentanții UE repetă că nu vor face nicio concesie, britanicii amenință cu ruperea negocierilor și retragerea din UE fără un acord final. Ce e, de fapt, în spatele acestei încurcături care pare, pur și simplu, o ceartă pe bani?

După ignoranța scuzabilă sau vinovată, a doua treaptă pe care urcă tentația comunistă e ideea. Ideea largă a bunelor intenții, a progresului dificil, punctat de lipsuri dar incontestabil, șansa asigurată celor fără mijloace (sociologii marxiști vorbesc de „mobilitate socială”) și constatatrea generală a industrializării și educației de masă (aceiași sociologi vorbesc de „modernizare”).

Toate aceste principii sînt invocate în stradă sau la catedra universitară, fără urmă de respect pentru realitate. Acest lanț de alibiuri e credibil doar dacă înțelesul de bază al vieții e răsucit pentru a satisface ideile propagate de comunism. Astfel, mult pomenita grijă față de omul de rînd și promovarea celor fără șansă, e în principiu, perfect onorabilă. Însă, la capătul a 50 sau 70 de ani de comunism, realitatea spune altceva. Societățile comuniste au forțat progresul social distrugîndu-și, simultan, societățile.

Nimeni nu mai poate susține că societățile est-europene au terminat în formă viața sub comunism. Educația s-a generalizat dar mediocritatea și lipsa de dezbatere au tras în jos societatea și au înălțat prostia. Țăranii au fost mutați în fabrici, au fost școlarizați și au primit apartamente. Însă noua lor viață a cerut supunerea și complicitatea la mizeria egală împărțită. La capătul experimentului, foștii țărani au devenit o ființă nouă și incompletă. Indivizi reduși la mecanica vieții închise, fără drept la cuvînt și gînd propriu, îngăduiți la bunuri materiale după socoteala Partidului și cufundați într-un puternic instinct anti-ambiție. Nevoiașii și nedreptățiții găsiți de comunism au fost transformați într-o masă fidelă partidului, dresată să iubească tot lipsa de șansă dar în regie comunistă și, pe deasupra, să joace într-o farsă, adică să mulțumească, la comandă, pentru binele făcut. Omul nou creeat de comuniști își regretă născătorul dar și-a pierdut umanitatea.

Modernizarea pare un fapt incontestabil. Comuniștii au umplut statele pe care le-au cucerit de industrii și de mistica tehnico-științifică a dezrobirii prin producție. Realitatea de la capătul comunismului ne arată, iar, altceva. Industrii enorme, depășite, în lumea reală, de calitatea industriilor occidentale. Cantitatea a domnit în industrialismul comunist și și-a ruinat resursele. Atît oamenii cît și materiile prime au plătit un preț enorm pentru rezultate în cel mai bun caz mediocre. Marele salt industrial a modificat societatea doar în măsura în care a înregimentat-o. Efectele materiale asupra nivelului general de viață au fost mult mai modeste decît se crede. Oamenii au ajuns la mașina de spălat dar numai după 30 de ani de progres și cu prețul unui sfert din salariu. Glorificatorii modernizării comuniste nu văd sau nu vor să vadă că, în 44 de ani de comunism, România s-a ales cu 96 de km de autostradă. Asta, în condițiile în care comuniștii au guvernat controlînd total statul, economia și politica, fără opoziție și fără presă liberă, pe parcursul a 10 mandate consecutive.

Bilanțul real al comunismului e catastrofal. În vieți și societăți pierdute. Chiar și așa, susținătorii comunismului repetă într-una că, de fapt, comunismul nu a fost niciodată aplicat cum și unde trebuia. Că ideea e măreață dar s-a lovit mereu de condiții nefavorabile. E ciudat că, între toate regimurile politice, doar comunismul a avut ghinion. Necurmat. Deși, peste tot, a avut puteri nelimitate și societăți complet supuse la dispoziție. Cei ce susțin această idee par să repete: aici n-am încercat încă, vrem încă o șansă! E inutil.

Marea lecție neînțeleasă a comunismului e că ideea comunistă corect aplicată distruge umanitatea. Încercarea poate merge la nesfîrșit și, din păcate, vremurile noastre spun că nu am văzut ultima întronare a ideii comuniste. Ar trebui să fie elementar: ideea comunistă presupune, printre altele, abolirea proprietății private și suprimarea libertății de gîndire și expresie. Cu aceste condiții la bază, rezultatul a fost și va fi întotdeauna dictatura și dezumanizarea. Dar totul spune că suta de ani comunistă n-a fost suficientă. Mai vrem!