Traian Ungureanu

În pauza lăsată pînă la următorul atentat terorist, e, poate, nimerit să recapitulăm rapid datele lumii în care trăim. Punctul de plecare e de găsit chiar în propoziția anteriroară. Ce înseamnă că „trăim” în lumea care ne înconjoară? Puțini se vor mira dacă vor afla că, azi, „a trăi” nu mai e de loc același lucru cu „a trăi” așa cum se spunea de obicei. Adică: nu mai trăim înconjurați de timpuri care curg sigur și ne bagă sau nu în seamă, dar ne lasă să parcurgem ciclul obișnuit. În afara venirii pe lume, nimic nu mai e indiscutabil sau acceptat. Restul a fost, odată, previzibil. Acum, nu mai e. Prima tinerețe, educația, deciziile care dau rostul pe lume sau, dacă vreți, cariera, apoi, familia, retragerea și dispariția sînt, toate și una după alta, schimbătoare și imprevizibile.

Într-un fel și nu după o părere sau o impresie izolată, nu mai trăim în mijlocul timpurilor noastre, ci asistăm sau sîntem spectatori derutați ai unui spectacol derutant, în care orice e posibil, nimic nu e lăsat deoparte și totul se va termina cînd se va termina.

Ca să nu mai lungim teoria și survolul general, trebuie spus că primul lucru care se deschide larg și nesigur în fața noastră e educația. Prin asta se înțelege suma minimă a lucrurilor pe care le luăm cu noi în viață și pe care ne sprijinim, alături de cei lîngă care trăim. Pe scurt: școala și cultura. Odinioară sigure pînă la banalaitate, școala și cultura nu mai au nici centru nici margini. Școala își face treaba la aceleași vîrste și după același orar dar restul e diferit. Știm tot mai puțin despre tot mai mult - a spus cineva care a măsurat în cîteva cuvinte adîncimea unei educații din care au dispărut lucrurile așa zis fixe: acel alfabet minim care dădea bazele de comunicare între generațiile unei societăți. Școala s-a fragmentat și școlile s-au înmulțit, iar asta a fragmentat și înmulțit confuzia și diferențele. Un om educat are toate șansele să înceapă și să încheie prin a respinge orice încadrare și identificare cu o sumă de cunoștințe și convingeri. La sfîrșit, școala nu adaugă conținut ci livrează încă un absolvent fără direcție.

Cultura în care intră absolventul ștanțat de școală nu pare o problemă. Căci integrarea, alipirea și participarea la cultura societății e imediată și asta dintr-un motiv nu tocmai înălțător: așa ceva nu mai există. Mai bine zis, ceea ce numeam cultură s-a diluat și risipit într-o colecție de gesturi și atitudini egale cu suma lor. Nimic nu mai e exclus, pentru că orice poate fi inclus. Filtrul nu mai lucrează. Oricine are dreptul de a se proclama autor și oricine are dreptul de a avea toate drepturile. Căderea artei și a culturii oficiale e, demult, un fapt. Nu e vorba de acea cultură uscată și repetitivă cu care comuniștii și propaganda lor ocupau scena zi și noapte ci de elementele minime care asigură o cultură recognoscibilă. Problema culturii în care trăim nu mai e dogmatismul ci dogmatismul invers, adică domnia nelimitată a improvizației, a întîmplării și a importanței de sine pe care și-o poate aloca oricine și oricînd. Baia de talente mereu în stare de experiment nu se încheie niciodată. Ceea ce se numea maturizare a dispărut, ba e chiar considerat un sfîrșit de drum nedemn și prematur. Peste tot acolo unde e vorba de cultură și arte, lumea e populată de o masă uriașă de copii de vîrste avansate. Infantilizarea e regula și consemnul unei lumi care refuză, de fapt, să se apuce de ceva, din teama nerostită de înregimentare sau din spaima extraordinară față de afiliere. Regula spune că orice opțiune e periculoasă și trebuie retuzată pentru că e totuna cu discrimnarea altei opțiuni. Soluția e să fi tot timpul altceva, fără să fi ceva.

Dar multă lume n-are timp de cultură și de considerațiile triste de mai sus. Multă lume își trăiește viața în afara modelor și curentelor culturale. Deși, deloc suprinzător, nici în acest caz nu se poate spune că oamenii trăiesc, în adevăratul sens al cuvîntului. Problema continuă. Și pentru cei ce nu iau în serios sau nu au habar de cultura din jurul lor, viața e, mai degrabă, un spectacol șocant și de-a dreptul periculos. Cu asta, am intrat în politică și istorie.

Ce schimbare? Brutal spus, înlocuirea majorităţilor, din interior. Mai clar, transferul continuu de populaţie soldat cu majorităţi de altă cultură, în centre urbane mari şi, pe viitor, la nivel naţional. Regula tipică pentru contactele între populaţii spunea că o majoritate poate fi cucerită sau condusă, dar nu înlocuită de o minoritate de import. Regula a fost infirmată. Pentru prima oară în istoria Occidentului, societăţi cu demografie slabă sînt treptat redefinite de importuri succesive care tind să dea o majoritate sau, în orice caz, o cultură mult mai activă, ba chiar militantă. Şi, cum importul s-a produs legal şi nu prin invazie sau dominaţie, majoritatea locală în scădere şi minoritatea importată în expansiune împart aceeaşi cetăţenie, acelaşi stat, acelaşi oraş şi aceleaşi drepturi. Efectul e devastator în caz de conflict. Violenţa nu mai are însemne şi nu dă preaviz. Teroarea e vecină şi invizibilă. Statul are şanse tot mai mici de prevenţie, iar publicul larg e expus unui pericol vecin cu arbitrariul ruletei. Cu asta, toate elementele pentru discordie, neînţelegere şi iritare isterică sînt la locul lor.

În plan psihic şi mental, nebunia care mănîncă viaţa oraşelor şi statelor occidentale vine din conştiinţa tot mai clară, dar nerostită, a neputinţei. Oamenii care pleacă la servici cu metroul sau ies sîmbăta la restaurant ştiu că pot fi ţinte şi că nu e nimic de făcut. Aproape nu există conversaţie între prieteni care să nu ajungă la sau să nu pornească de la una şi aceeaşi mărturisire resemant-panicată: mi-e frică în fiecare zi, dar n-am ce face! După care, fiecare reintră în rutina programului de fiecare zi, cu speranţa că va fi ocolit de zar. Alte mărturisiri vin de la oameni care spun că se surprind evaluînd spaţii şi situaţii publice din perspectiva teroristului: e acest loc destul de aglomerat? Piaţa de legume e sigură? Dar tîrgul producătorilor de lînă în care tocmai am intrat? Ce şanse sînt ca un atac terorist să aibă loc pe linia mea de metrou?

Încă mai copleşitor e arbitrariul amplificat de arbitrar. Ce înseamnă asta? Înseamnă că terorismul îşi alege victimele la întîmplare, dar lucrează cu o schemă plăsmuită, totuşi,pe baza unei explicaţii: răzbun victimele din Orientul Mijlociu sau opresiunea colonială sau alte pretexte şi alibiuri fără sens. Mai nou, însă, a apărut terorismul arbitrar al celor ce nu au nici măcar o schemă elementară la dispoziţie. E vorba de ucigaşii care ucid dintr-un impuls profund personal şi intraductibil. Recentul caz de la München intră în această serie care nu mai încearcă o motivaţie sau o cauză de ordin colectiv. Interesant şi sumbru, acest val nou de violenţă fără urmă de sens pare să fie încurajat de repetarea violenţei de motivaţie teoristă. Într-un fel, odată spărtura practicată, prin ea se revarsă nebunii suplimentare.

E, deja, mai mult decît poate duce o societate normală, societatea pe care o credeam, pînă nu de mult, dată, stabilă, chiar plicticos de stabilă. Ce urmează deschide un spaţiu larg patologiei. Şocul va schimba lumea. Dar, mai întîi, aşa cum zice o vorbă tocită, lumea va înebuni.