Traian Ungureanu

Pe hîrtie, Ucraina a făcut un pas mare spre Europa. Joi 16 septembrie, Parlamentul European şi Parlamentul Ucrainian au ratificat simultan, televizat şi entuziast un Acord de Asociere care înlătură barierele politice, economice şi comerciale între Uraina şi Uniunea Europeană. E vorba, desigur, de acel Acord pe care Ucraina urma să îl semneze în noiembrie 2013, la Vilnius. Atunci, însă, echilibrul s-a rupt în ultimul moment şi istoria a explodat. În următoarele zece luni, Ucraina a trecut printr-o rebeliune internă care a măturat administraţia Ianucovici şi, mai departe, printr-un război civil provocat de intervenţia nedeclarată a Rusiei.

Crimeea a fost anexată oficial de Federaţia Rusă, iar zone rusofone din Estul Ucrainei au rupt violent legătura cu Kievul şi au intrat de facto sub administraţie rusească. Pe 17 iulie, forţe rebele din regiunea Donetk au doborît un avion de pasageri malaezian cu 283 de persoane la bord, folosind armament balistic rusesc. Şocul a provocat o criză internaţională. Uniunea Europeană şi Statele Unite au lansat mai multe valuri de sancţiuni împotriva Rusiei şi şi-au declarat sprijinul pentru integritatea teritorială a Ucrainei. A urmat o a doua ofensivă a forţelor pro-ruseşti care şi-au lărgit zona de ocupaţie în est. Contraofensiva ucraineană a blocat avansul fără a recupera centrele cheie. Un armistiţiu ulterior a stabilit, practic, o linie de demarcaţie care desparte cele două fronturi. Aşa arată situaţia din teren în momentul în care Ucraina şi Uniunea Europeană au semnat documentul care a declanşat evenimentele ultimelor zece luni. Între timp, 3000 de persoane au fost ucise. Alte cîteva sute de mii s-au refugiat. Distrugerile materiale sînt greu de calculat, dar au trecut deja de cota de război. Rezultatele evenimentelor declanşate de problema Acordului de Asociere sînt mult mai serioase şi mai numeroase decît problema Acordului de Asociere. După zece luni, Ucraina nu mai e totuna cu statul care urma să semneze Acordul în noimebrie 2013 şi să facă, astfel, pasul decisiv spre Europa.

Momentul e cu atît mai grav cu cît și România și Republica Moldova sînt în pragul alegerilor și par rău pregătite pentru o ripostă care ar putea întări linia de autonomie pro-europeană. În România, candidatul PSD Victor Ponta are în față o dreaptă pro-europeană dar și pro-auto-destructivă. Jocuri narcisiste și ambiții paranoice au fărmițat forţa politică a dreptei și netezesc drumul spre președinție al candidatului stîngii. Figura superficialului Victor Ponta, un intrigant limbut și dependent de tranzacțiile mizere ale politicii de clan, e mult sub ce s-ar putea numi om de stat cu viziune de politică externă. Tocmai asta face din Ponta un candidat dezirabil pentru Rusia. Nu pentru că Ponta ar avea machiavelismul unui agent de influență rus ci pentru că e un politician slab și un jucător european nul. În plus, după ani de anarhie politică și incompetență administrativă, România a epuizat în mare măsură creditul politic european.

Impasul strategic european a fost încornat de declarații de tipul Merkel / 24 august. Cum UE e, în situațiile cheie, totuna cu Germania efectul nu va întîrzia. O Uniune Europeană și așa sceptică la data admiterii României și sătulă de isprăvile bezmetice ale liderilor politici de la Bucureşti va fi cu atît mai tentată să își ia ochii de pe această țară imprevizibilă.

Moldova riscă să rămînă în posesia a nenumăratele diplome și coronițe de merit pentru bună purtare europeană. Ușurința cu care pariul european a fost retras în cazul Ucrainei riscă să anuleze valoarea eforturilor moldovene din ultimii ani. O victorie a comuniștilor în alegerile din noiembrie ar pune capăt progreselor de pînă acum și ar oferi Uniunii Europene un alibi pervers. Dezangajarea europeană va putea fi sistematic pusă în seama lipsei de cooperare a administrației comuniste de la Chișinău. Nu că liderii comuniști vor face altceva dar instituțiile europene vor putea reveni la retorică fără să poată fi acuzați de pasivitate.

De la Baltica la Marea Neagră, linia statelor bîntuite de amenințarea istorică ruseacă e slăbită. România nu are și nu promite o dilpomație solidară și competentă. Moldova riscă să fie depusă la arhivă iar Ucraina e de facto licitată într-un partaj din care Rusia va știi să ia exact ce și cît își dorește. Ungaria face, în imediata vecinătate a zonei, un joc iresponsabil în care dependența de energia rusească e potențată de deraierea megalomană a Premierului Viktor Orban, în postură de vizionar al maghiarismului post-democratic.

Polonia rămîne, alături de mult mai vulnerabilele Republici Baltice, singurul stat european conștient, activ și onest în fața pericolului. E mai puțin decît trebuie să fie adevăratul răspuns european. N-am ajuns, însă, în această situație printr-un accident. O istorie lungă de iluzii și ignoranță vinovată a lăsat nerezolvată chestiunea unității europene. Diviziunea Vest-Est a rămas o realitate, dacă nu declarativ, atunci în fapt. Vina e împărțită și Estul are destule să îşi reproșeze, mai cu seamă pentru modul în care a irosit 25 de ani de democrație post-comunistă. Însă ce se vede acum e slăbiciunea istorică așezată de Vest la baza proiectului european.