Traian Ungureanu

Nu există discuții despre războaie. Există doar discuții care prelungesc războaiele. După ce împrăștie moarte pe cîmpurile de luptă, violența intervine a doua oară și întunecă sau distruge orice gînd așezat, la sute de ani după ce războiul s-a încheiat. E greu de crezut, dar războaie uitate tulbură discuții care ar trebui purtate, astăzi, la rece. De la greci încoace, toate războaiele de care am auzit sau am citit ne împart în pro și contra învinșilor sau învingătorilor.

Apariția ideologiilor și a mediilor de informare în masă a făcut posibilă o discuție care se întinde de la un cap la altul al lumii și, în același timp, a făcut imposibilă o discuție care stabilește adevărul minim. Toată lumea poate vorbi și toată lumea va vorbi pentru a continua prin viu grai sau în scris violența de pe cîmpul de bătaie. Nu mai există priviri sincere. Există doar orbire spumegîndă. Un amalgam de convingeri imuabile, impresii și sentimente radicale fac laolaltă de rîs pretențiile unei epoci mereu încrezătoare în buna ei informare și conduită morală. Propaganda a trebuit să miște un deget doar pentru ca mașinăria gigantică a canalelor de comunicare și informare să se transforme în cameră de ecou și falsificare.

Capodopera în materie e așa numitul „conflict israelo-palestinian”. Acest nume care se repetă pînă la nonsens de zeci de ani a devenit locul celei mai mari cacofonii a lumii contemporane, locul de revărsare și rădăcina tuturor răsucirilor și inversiunilor unei minți sănătoase. În cazul conflictului israelo-palestinian, tot ce știam despre ce nu putem știi despre celelalte războaie stă și mai rău: adevărul minim e o blasfemie, iar cel ce are curajul să îl rostească e trimis la marginea lumii, între eretici și nebuni. Ce se întămplă în ultimele săptămîni de atac israelian în Gaza e ilustrarea extremă a propagandei care face din războaie un lucru rău înțeles și din reaua înțelegere o religie neiertătoare. În noua morală publică, lucrurile stau simplu și brutal: dincolo de orice judecată, Israelul trebuie să fie vinovat, iar a declara Israelul vinovat dincolo de orice judecată e o îndatorire civică și un test care separă sufletele mari de mințile perverse. Totul începe de la întrebarea care, rostită sau nu, apasă și forțează cu o putere nemăsurată: cum să nu fie vinovați cei care ucid copii nevinovați?

Singura problemă a ştirii uluitoare despre adevărata soartă a avionului malaezian e că e un pericol pentru consmator şi dacă e falsă şi dacă e adevărată. Dacă e vorba de ştiri fabricate, e limpede că minciuna conduce mediile de informare ruseşti, că propaganda oficială a înghiţit presa iar publicul din Rusia e tras pe sfoară în stil mare. Dar dacă ştirile sînt adevărate?

Admiţînd, fie şi o clipă, că lucrurile stau aşa cum spun mediile de informare ruseşti, concluzia e una singură: lumea e un loc de nebuni în care se întîmplă lucrurile cele mai smintite. Dacă e adevărat că un guvern sau un serviciu secret a fost în stare să încarce 300 de morţi ţinuţi proaspeţi patru luni şi să-i plimbe cu avionul din Olanda în Ucraina, atunci, da, orice om cu scaun la cap trebuie să se păzească de ce vine de afară şi de cei din afară. În fond, cine pune morţi în avioane şi îi aruncă de sus, poate face lucruri şi mai grozave. Iar cei ce vin din afara Rusiei trebuie priviţi cu mare grijă. Căci un străin, oricît de plăcut la vedere sau bun la suflet, e doar o amăgire. De sub aparenţe poate ţîşni orice: otrava, minicuna, curvia, crima.

Dacă mediile de informare ruseşti au găsit adevărul, atunci singurul loc sigur pe lumea asta e Rusia şi, în anumite cazuri, naţiile declarate prietene de conducătorii de la Kremlin. Excepţiile sînt puţine, Lumea e mult mai întinsă şi mai rea. Viaţa te obligă la două lucuri. Nu mai multe. Să stai cu ochii deschişi şi să îţi crezi conducătorii. Orice ar face şi orice ar spune, conducătorii au dreptate, pentru că nimic nu mai poate fi de mirare într-o lume de draci şi nebuni porniţi împotriva Rusiei. Sigur, o astfel de viaţă nu e uşoară. Nervii slăbesc şi îndoiala se strecoară pînă la uşa vecinului care poate fi mai puţin pregătit şi, cine ştie, a devenit o unealtă în mîna răului plin de bani şi miraje. Tensiunea e peste tot. Nimeni nu ţi-e prieten sau îţi e prieten pînă într-o zi în care ceva îl dă de gol. Şi toate astea pentru ce? Negreşit din invidie furioasă pe curăţenia şi munca unor oameni care nu trăiesc în lux dar sînt cinstiţi. Altfel, la ce bun atîta prăpăd de bani şi putere cheltuite împotriva Rusiei? Un lucru măcar e limpede: traiul omului de rînd rus, aşa cum e el, mai bun sau mai rău, e adevărata cale în viaţă. Altfel n-ar fi pizmuit cu atîta răutate şi pus la încercare cu asmenea alcătuiri drăceşti. Din acest punct de vedere, se vădeşte că lucrurile nu s-au schimbat prea mult. Şi pe vremea comunismului, aceiaşi uneltitori se ocupau cu aceleaşi porcării. Comuniştii au făcut greşelile lor dar, una peste alta, au ţinut Rusia de partea binelui, iar oamenii cinstiţi au dus un trai apărat.

Multă lume va spune că, dimpotrivă, lucrurile nu aveau cum să rămînă la fel după căderea oficială a comunismului. Ţara s-a deschis, Internetul şi televiziunea liberă au deschis fereastra către lume. Ruşii înnecaţi în 70 de ani de propagandă comunistă vor reveni cu bucurie în lumea reală. Un singur lucru nu trebuie uitat. Şi Internetul şi televiziunea şi oamenii au nevoie de libertate. Iar libetatea nu vine de la sine şi nici măcar nu e în mod obligatoriu victorioasă.

Încă un lucru: cine poate dovedi că autorul acestor rînduri există şi că el nu e un nume fals sub care se ascunde soţia Primului Ministru al Olandei. Cine? Nimeni.