Dorin Dobrincu

În contextul izbucnirii ostilităților între Austro-Ungaria și Serbia, apoi a succesiunii de declarații de război între marile puteri, România a reacționat și ea. Guvernul de la București s-a reunit în ședință la 16/29 iulie 1914, așadar a doua zi după declanșarea războiului între vecinii săi din nord-vest și sud-vest. Un comunicat de presă a apărut la scurt timp, guvernul Brătianu susținând că România trebuia să rămână neutră.

Chiar dacă nu se pronunțase public, regele Carol I ar fi dorit ca România să-și onoreze angajamentele față de Puterile Centrale și să intre în război de partea acestora. Contau în alegerile monarhului originea și legăturile sale familiale, percepția cu privire la politica internațională, mai ales cu referire la raportul de forțe, precum și proiecțiile asupra viitorului României.

O perspectivă apropiată de cea a regelui aveau așa-numiții germanofili, îndeosebi oameni politici, mai ales din Partidul Conservator, dar și din Partidul Național Liberal, intelectuali publici, universitari, jurnaliști etc.

Germanofilii considerau lumea germanică, central-europeană, în special Imperiul German, dar și Austro-Ungaria, un model civilizațional de urmat, un aliat natural al României, un scut în fața expansiunii rusești și a panslavismului. În plus, mulți germanofili erau atenți și la problema Basarabiei, partea estică a vechii Moldove, anexată de Rusia cu un veac înainte. Stigmatizați public după Marele Război, germanofilii aveau să fie redescoperiți public, ca urmare a unui proces necesar de istoricizare, abia un secol mai târziu.

Celălat curent major de opinie, cel al antantofililor, considera că România trebuia să fie mai degrabă de partea Antantei, această alianță fiind singura care ar fi putut ajuta țară să obțină teritoriile din Austro-Ungaria, adică Bucovina și Transilvania (în sens larg), unde locuia o numeroasă populație de etnie română. Între antantofili se numărau oameni politici din Partidul Național Liberal, din Partidul Conservator Democrat, dar și din Partidul Conservator, intelectuali publici, academici, ziariști. Pentru aceștia marele model civilizațional era Franța, în mai mică măsură Marea Britanie. Problema era că unul dintre cei trei piloni ai alianței era Rusia, iar românii avuseseră după 1878 o enormă teamă față de marele vecin din Răsărit.

Dezbaterile în cercurile restrânse din guvern și din partide au fost urmate de reunirea Consiliului de Coroană la 21 iulie/3 august 1914, în castelul Peleș din Sinaia. Au participat regele Carol I, prințul moștenitor Ferdinand, membrii guvernului, președinții Camerei Deputaților și Senatului, foști prim-miniștri, liderii și câte doi membri ai celor două partide politice parlamentare aflate în opoziție. Unii dintre oamenii politici prezenți erau cunoscuți drept germanofili, alții ca antantofili.

Discuțiile din Consiliul de Coroană s-au purtat în jurul poziției pe care trebuia să o adopte România. Carol I a susținut că țara trebuia să-și onoreze angajamentele internaționale și să intre în luptă de partea Puterilor Centrale. Regele era convins că Germania avea să câștige războiul, având în vedere forța armatei sale, iar România nu trebuia să lipsească de la masa păcii, la care aveau să fie luate marile decizii. Mai mult, suveranul susținea că România putea deveni în acel context o mare putere.

Pe aceeași poziție cu regele, într-un mod încă mai intransingent, s-a situat și Petre P. Carp. Liderul conservator i-a considerat fățarnici pe ceilalți politicieni prezenți, care știau de existența vechiului tratatului secret cu Tripla Alianță, iar în momentul decisiv îl lăsau singur pe rege.

În schimb Ion I.C. Brătianu, președintele Consiliului de Miniștri, și colegii săi interpretau contextul în favoarea dezlegării României de obligațiile față de Centrali, având în vedere că Austro-Ungaria declarase război Serbiei fără consultarea Bucureștiului. În consecință, singura soluție era adoptarea unei politici de neutralitate. Din motive parțial diferite, aceeași poziție a fost adoptată și de ceilalți conservatori prezenți, precum și de conservator-democrați.

România și-a proclamat neutralitatea în vara anului 1914. De fapt, avea să fie vorba de o neutralitate cu arma la picior. Concentrarea armatei era necesară, având în vedere că la frontierele de sud-vest și de nord-est ale țării se dădeau lupte între austro-ungari și sârbi, respectiv între austro-ungari și ruși. Regele Carol I avea să moară subit la 27 septembrie/10 octombrie 1914. I-a urmat la tron nepotul său de frate, Ferdinand I. Viitorul era deschis și se anunța neclar pentru statul român în contextul războiului care răvășea Europa.

La nivelul opiniei publice, formată dintr-o restrânsă parte a populației, preponderent urbană, părea să predomine orientarea antantofilă. Curentul care insista pentru anexarea Bucovinei și Transilvaniei la România câștigase susținători în ritm alert la începutul secolului XX, pe fondul ascensiunii naționalismului, al apariției unor noi lideri politici, al rolului crescut al presei, al sporirii numărului de imigranți ardeleni în Regat. Însă cea mai mare parte a populației din România, în mod particular țărănimea, nu era activă politic, nefiind nici informată, având în vedere nivelul analfabetismul, nici interesată de ceea ce se întâmpla pe scena politică internă și internațională.

Poziția social-democraților români față de război

Socialiștii din România au încercat să se ghideze în privința războiului potrivit prevederilor Internaționalei Socialiste, în mod special după rezoluțiile adoptate de congresele socialiste de la Stuttgart (1907) și Basel (1912). Fără a contesta statul național, socialiștii români, asemeni altora din Europa, respingeau naționalismul, pacifismul fiind una dintre cauzele urmăririi lor de către poliție. PSDR se declarase încă de la congresul din aprilie 1914 un „partid internaționalist, antimilitarist și antirăzboinic”.

Social-democrații români au asistat la situarea în tabăra războinică a majorității socialiștilor din țările combatante.

România muncitoare a publicat la 22 iulie/4 august 1914 o moțiune ca muncitorilor din București împotriva războiului. În același număr al ziarului a apărut un manifestat intitulat Partidul Social-Democrat și războiul. Către toți salariații, către întreg poporul român. Erau respinse „imperialismul austriac” și „șovinismul sârbesc”, „reacțiunea rusească și imperialismul războinic și amenințător al Germaniei”. „Imperialismul capitalist european” era considerat capabil de a arunca asupra continentului „cea mai mare catastrofă ce s-a văzut vreodată pe pământ”. De aceea, social-democrații cereau ca România să păstreze „o neutralitate desăvârșită” (sau „o neutralizare completă”) față de cele două blocuri politice și militare. În schimb, socialiștii propuneau o alianță cu micile popoare din Balcani, în fapt o reafirmare a ideii de confederație balcanică.

Un congres extraordinar al PSDR a fost convocat la București în ziua de 10/23 august 1914. Cei 55 de delegați proveneau din 16 localități. Au fost prezentate două rapoarte, primul cu privire la războiul european, socialismul românesc și neutralitatea, iar cel de-al doilea referitor la una dintre consecințele indirecte ale războiului în România, și anume lipsa de lucru a muncitorilor. Socialiștii s-au declarat „împotriva oricăror aventuri războinice” și au reafirmat că singura politică pe care trebuia să o facă România era cea a neutralității sincere și definitive, integritatea teritorială a țării urmând să fie apărată de muncitorime împotriva oricărei agresiuni. Social-democrații se declarau pentru revizuirea radicală a tratatului de pace de la București, din 1913, și pentru constituirea unei alianțe a țărilor balcanice, pe baze echitabile, cu respectarea principiului naționalității. Era avansată și ideea, utopică, conform căreia ulterior proletariatul avea să transforme această alianță într-o republică federală balcanică.

Congresul extraordinar al PSDR a adoptat o declarație intitulată Nici cu Austria, nici cu Rusia!. Singura atitudine care corespundea intereselor România, considerau participanții, era „neutralitatea completă, desăvârșită, oficială, luată [de către guvern] în fața țării și a lumii”. Mai mulți lideri ai PSDR aveau să sublinieze că pentru prima dată socialiștii erau de acord cu guvenul, și anume în privința politicii de neutralitate a României.

Pentru face mai bine cunoscută poziția PSDR față de conflictul în derulare în Europa, ziarul România muncitoare și-a schimbat numele în Jos războiul, la 7 septembrie 1914 (stil vechi). După trei numere a adoptat titlul Lupta, iar la scurt timp pe cel de Lupta zilnică .

Socialiștii din România au avut o atitudine critică față de „curentul socialist-naționalist”, care devenise hegemonic în interiorul partidelor socialiste din țări mari, precum Germania și Franța, încă din august 1914. Până la sfârșitul anului 1914 au avut loc întruniri, mitinguri și manifestații organizate de socialiști contra războiului în diferite orașe din țară: București, Brăila, Tulcea, Ploiești, Pitești, Focșani, Iași, Galați, Bacău, Piatra Neamț, Botoșani, Buzău, Turnu Severin, Alexandria etc.

Unii dintre socialiști români – Constantin Dobrogeanu Gherea, spre exemplu – considerau încă dinainte de război că era îndreptățită dezvoltarea națiunilor în limitele etnice. După declanșarea războiului mondial, Gherea avea să susțină că politica pe care trebuia să o facă România era cea de neutralitate. Cât despre „întregirea statală”, teoreticianul socialist considera că aceasta se putea realiza și fără război și depindea mai ales de ardeleni, nu de regățeni. În caz de invadare a țării, opina Gherea, socialiștii trebuiau să-și facă datoria pe front, nu în cafenelele sau terasele din București, trimitere ironică la politicienii și condeierii epocii, care își etalau pornirile războinice în discursuri sau texte înflăcărate.

Cristian Racoski a publicat în 1914 lucrarea Războaiele: cauze, consecințe, sfârșit, în care susținea că scopul socialiștilor era să elibereze persoanele, nu să anexeze teritoriul lor. El exprima și temerea că era posibil ca prin intrarea în conflictul mondial, în loc să crească, în loc să-și înfăptuiască unitatea națională, cum susțineau cercurile pro-război, România să piardă o parte din teritoriul său, cum se întâmplase în 1878, când sudul Basarabiei fusese anexat de Rusia. Racovski avea să susțină că doar un guvern revoluționar putea să-i emancipeze pe români aflați sub autoritatea altor guverne.

Și Gherea, și Racovski considerau că în menținerea Austro-Ungariei era o necesitate pentru echilibrul european. Convingerea lor era că marele pericol pentru libertate și pentru stabilitatea continentului era reprezentat de Rusia țaristă. În opinia lui Racovski, țările din Balcani erau prea mici și instabile pe scena politică internațională.

De-a lungul neutralității, PSDR avea să se pronunțe constant pentru păstrarea României în afara războiului care atrăgea unul câte unul statele din jurul său. Socialiștii au organizat campanii de presă, diverse întruniri și manifestații împotriva conflictului european. Fideli perspectivei pe care o adoptaseră încă din timpul confruntărilor armate balcanice, social-democrații români considerau că războiul – pornit din Europa, însă devenit global – era imperialist.

Congresele PSDR din 1912 și 1914

Între momentul constituirii, în 1910, și izbucnirea Primului Război Mondial, Partidul Social-Democrat din România a avut două congrese, în 1912 și 1914.

Cel de-al II-lea congres al PSDR (și al V-lea al Comisiei Generale a Sindicatelor din România) s-a desfășurat la 29 iunie-1 iulie 1912, la București. Au participat 93 de delegați cu drept de vot, precum și 35 care nu puteau vota, adică 128 de persoane, din 46 de organizații, sindicate și cluburi social-democrate. Delegații sindicatelor – cu sau fără drept de vot – proveneau din București, Brăila, Ploiești, Galați, Bacău, Turnu Severin, Roman, Piatra Neamț, Călărași, Focșani, Iași, Câmpina, Botoșani și Pitești. Cluburile care au avut delegați erau cele din București, Galați, Ploiești, Brăila și Tulcea. Au participat și reprezentanți ai social-democraților din Austria, Ungaria, Serbia și Bulgaria.

Pe lângă obișnuitele dări de seamă prezentate de lideri, la acest congres mixt – politico-sindical – a fost abordată și tactica pe care urma să o adopte partidul. În urma rezoluției citite de Cristian Racovski, congresul a asumat că „mișcarea proletară din România este o mișcare esențial revoluționară”. Această asumare a caracterului revoluționar era însă temperată de o alta, care prevedea că acțiunile partidului trebuiau să fie pe măsura forțelor sale, într-o notă legalistă, inclusiv pentru a evita măsurile represive din partea autorităților. Drept urmare, era reafirmată acțiunea pentru reforme sociale și politice.

S-a decis autonomizarea completă a mișcării politice (partidul) de cea sindicală. În consecință, cele două urmau să aibă congrese separate în viitor. Era vorba de o maturizare a social-democrației din România, o apropiere de ceea ce se întâmpla în Europa în privința relației dintre partidele politice socialiste și sindicate.

De asemenea, la congres s-a adus în discuție și necesitatea ca partidul să aibă câțiva oameni care să se dedice integral activității politice și sindicale. Limitele acțiunii voluntare deveniseră evidente și pentru socialiști. De aceea, s-a decis numirea unui secretar al Comitetului Executiv care să aibă activitate permanentă și să fie salariat. De altfel, PSDR îl trimisese la Berlin pe Dimitrie Marinescu, pentru a vedea cum era organizat Partidul Social-Democrat din Germania. Marinescu avea să devină din decembrie 1912 secretar permanent al PSDR.

Congresul al III-lea al PSDR a avut loc în zilele de 6-8 aprilie 1914, tot la București. Principala condiție pentru ca o organizație să poată trimită delegați la congres era achitarea cotei de 20% din veniturile structurii respective către conducerea centrală a partidului și conformarea față de prevederile statutelor.

Alături de rapoartele privind activitatea partidului, votul universal, chestiunea agrară etc., congresul a avut în vedere și modificarea statutului PSDR, chestiunea evreiască și partidul, chestiunea locuitorilor din Cadrilater, legăturile cu mișcarea socialistă internațională. Statutul adoptat de congres era, de fapt, o mai bună structurare a vechiului statut. Pe baza sa a fost adoptat și un regulament privind funcționarea secțiunilor partidului.

În timpul congresului din aprilie 1914 a devenit vizibilă o creștere a curentului radical din partid, care până atunci fusese marginal. Una dintre temele majore de pe scena politică românească, și anume revizuirea Constituției, promovată intens în spațiul public mai ales de Partidul Național Liberal, a fost o ocazie pentru Partidul Social-Democrat să ceară includerea în legea supremă a cerințelor din programul său, așa cum fuseseră precizate încă la congresul de constituire din 1910. Era doar o pretenție trufașă, fără niciun suport în realitate, de vreme ce forța politică, în primul rând cea electorală, a PSD era insignifiantă. În context, social-democrații considerau că forma de guvernământ potrivită pentru manifestarea clasei muncitoare era republica. Manifestările antimonarhice deveniseră obișnuite în publicista socialistă din epocă.

La sfârșitul congresului a fost ale un nou Comitet Executiv al PSD, format din I.C. Frimu, Cristian Racovski, Gheorghe Cristescu, Ecaterina Arbore, Dimitrie Marinescu, Mihail Gh. Bujor și Alexandru Constantinescu. Primii trei au refuzat să ocupe pozițiile în noul Comitet, din motive diverse. În urma unei ședințe a Comitetului Executiv, la 20 aprilie 1914, Dimitrie Marinescu a fost ales secretar și casier al partidului.

Izbucnirea Primului Război Mondial și poziția socialiștilor europeni

Asasinarea de către un naționalist sârb a arhiducelui Franz Ferdinand, moștenitor al coroanelor Austro-Ungariei, la Sarajevo, în ziua de 28 iunie 1914, a dus la explozia tensiunilor dintre cele două blocuri politico-militare din Europa. Constituită în doi pași – în 1879 și 1882 –, Tripla Alianță (sau Puterile Centrale) grupa Germania, Austro-Ungaria și Italia. România a încheiat și ea un tratat de alianță cu aceste puteri, încă din 1883, pentru a se proteja împotriva Rusiei, care în 1878, la finalul războiului comun dus cu Imperiul Otoman, îi luase sudul Basarabiei. Tratatul era cunoscut doar de rege și de câțiva oameni politici de prim rang de la București. Tripla Înțelegere (sau Antanta) s-a constituit în etape succesive – în 1891-1893 și 1904-1907 – și grupa Franța, Rusia și Marea Britanie.

Atacate în iulie-august 1914 de Austro-Ungaria, respectiv de Germania, Serbia și Belgia au devenit prin forța împrejuărilor membre ale Antantei. Intrarea în război a marilor puteri, deținătoare ale unor întinse imperii coloniale, risipite pe toate continentele, a dus practic la un conflict global, purtat cu forțe enorme pe uscat, pe mare și în aer. Cele două tabere aveau să reușească atragerea de partea lor și a altor state. Astfel s-a întâmplat cu Imperiul Otoman și Bulgaria, care au intrat în război alături de Puterile Centrale, în 1914, respectiv 1915. S-au înregistrat și ieșiri din alianța Centralilor sau chiar întoarceri împotriva acestora, cum a fost cazul cu Italia și România, care aveau să intre în război de partea Antantei, în 1915, respectiv 1916. De partea Antantei au trecut mult mai multe state, spre exemplu, Japonia și Statele Unite ale Americii, în 1914, respectiv 1917; aceluiași bloc i s-au alăturat și alte puteri din Europa, America Latină, precum și China.

În majoritatea țărilor europene populațiile fuseseră expuse decenii la rând unei insidioase propagande naționaliste, prin administrație, școală, armată, presă și biserică. Excepționalismul propriei națiuni fusese cultivat asiduu, fie că era vorba de marile puteri, cu interese globale și întinse imperii continentale sau dincolo de mări, fie de micile state-națiune care aveau revendicări teritoriale în apropierea propriilor frontiere. Nu este de mirare că în multe țări izbucnirea războiului, în vara anului 1914, a dus la manifestări ale entuziasmului popular greu de înțeles astăzi, la înrolarea tinerilor în mod voluntar în țările în care nu exista serviciul militar obligatoriu.

În 1914, în principalele state europene, mai ales în cele vestice și centrale, socialiștii erau în ascensiune. Influența partidelor social-democrate în societate era evidentă, numărul reprezentanților pe care acestea îi aveau în parlamentele naționale cunoscuse creșteri remarcabile. Bunăoară, ca urmare a celor 34,8% din voturile primite în alegerile generale din 1912, Partidul Social Democrat din Germania era principala formațiune politică în Reichstag.

Unii lideri socialiști erau conștienți că Europa se îndrepta spre un război cum nu mai fusese vreodată. În mai multe orașe europene au avut loc demonstrații pentru pace organizate de pacifiști, îndeosebi socialiști. Însă aceste demonstrații păleau față de manifestările favorabile războiului.

Biroul Socialist Internațional s-a întrunit la Bruxelles, în ziua de 29 iulie 1914, în vederea discutării situației provocate de criza politică și diplomatică din Europa. Printre participanți s-au numărat Emile Vandervelde (Belgia), Jean Jaurès (din Franța), Karl Kautsky, Hugo Haase și Rosa Luxemburg (din Germania), Keir Hardie (Marea Britanie), Victor Adler (Austria), Pavel Axelrod (Rusia), Angelica Balabanov (Italia) etc.

Lungile discuții purtate la Bruxelles nu au avut drept rezultat decât fixarea datei congresului Internaționalei Socialiste în ziua de 9 august 1914, cu trei săptămâni mai devreme decât se convenise anterior, iar în locul Vienei a fost preferat Parisul. Însă evoluțiile politice și militare de pe continent nu au mai permis ținerea congresului.

Socialiștii nu au reușit în 1914 să împiedice marșul Europei spre catastrofă. De fapt, nimeni nu a putut, și după toate datele nimeni nu și-a dorit pre mult. Nici guvernele, nici statele majore, nici parlamentele, nici partidele, nici opinia publică.

Când Belgia a primit un ultimatum din partea Germaniei, privind trecerea armatelor acesteia spre Franța, socialiștii au făcut o alegere. Ei s-au declarat luptători pentru libertate și democrație, contra barbariei militariste, trimitere directă la invadatorul din est. În Franța, unii dintre socialiști au rămas pe pozițiile antirăzboinice asumate în anii anteriori. Jean Jaurès, cea mai importantă figură a socialismului francez în acel moment, cunoscut pentru pozițiile sale antimilitariste, a fost asasinat de un francez naționalist, la 31 iulie 1914, într-o cafenea.

Liderul asasinat încă nu fusese înmormântat, iar Partidul Socialist Francez și-a declarat și el susținerea pentru confruntarea armată, după primirea declarației de război din partea Germaniei. Socialiștii germani se pronunțaseră de-a lungul lunii iulie 1914 împotriva războiului dus de capitalism. Însă la 4 august 1914, deputații socialiști au votat creditele de război cerute de guvernul de la Berlin.

Ca în multe alte situații, sentimentele socialiștilor erau amestecate, dilemele nu lipseau. În cele din urmă, solidaritățile naționale au umbrit declarațiile pacifiste ale celor mai mulți socialiști. Unii acuzau reacțiunea rusă, alții barbaria germană. Mai toți se temeau că în caz de menținere pe poziții critice – față de război, față de propriile guverne și față de valul naționalist – aveau să fie etichetați drept trădători ai propriilor țări. Resursele pentru opoziția față de război aproape că se topiseră sub căldura emoțiilor colective.