Dorin Dobrincu

Expulzările din România și reacțiile socialiștilor

La scurt timp după răscoala țărănească din martie 1907, guvernul Brătianu a luat măsuri pentru expulzarea unor persoane considerate indezirabile, invocând Legea asupra străinilor (1881, completată în 1900). Au fost avuți în vedere în primul rând socialiștii care fie nu aveau cetățenie, fie s-a pretins că nu o dețineau. În lunile iulie-august 1907 au fost expulzați din România aproape 880 de cetățeni străini, inclusiv etnici români din Transilvania. S-au numărat între cei expulzați și evrei născuți în România („pământeni”). În cazul unora dintre cei alungați a fost vorba în mod evident de abuzuri ale autorităților române, de vreme ce erau oameni născuți în țară și/sau cetățeni români, cu obligațiile îndeplinite (în mod particular cu stagiul militar satisfăcut). Între cei mai cunoscuți militanți socialiști expulzați în 1907 s-au numărat Barbu Lăzăreanu, Vasile Anagnoste și Cristian Racovski.

Un protest al socialiștilor din București a avut loc la 30 iulie 1907, în Gara de Nord, cu ocazia plecării din țară a unuia dintre expulzați, Vasile Anagnoste. Poliția a intervenit împotriva socialiștilor. S-a format o delegație formată din nouă persoane, printre care I.C. Frimu, C. Popovici, Gh. Cristescu și D. Marinescu, în vederea discutării situației la poliție. Cu toții au fost arestați și depuși în penitenciarul Văcărești. Li s-a intentat un proces, sub acuzația de „rebeliune și ultragiu”, fiecare primind câte 10 zile de închisoare, pentru Frimu condamnarea fiind de 15 zile de închisoare.

Cristian Racovski era deja unul dintre cei mai energici militanți socialiști din România, iar în perioada următoare avea să joace chiar un rol central. Se născuse în orașul Kotel (1873), Bulgaria, în acel moment aflată în componența Imperiului Otoman. Familia sa deținea o moșie în Dobrogea, anexată de România în 1878, după războiul de independență. În baza acestei proprietăți, capul familiei avea să obțină cetățenia română. Racovski a dovedit un spirit rebel încă din adolescență, a urmat liceul în Bulgaria autonomă, apoi a făcut studii în universități din Elveția, Germania și Franța, era poliglot și cosmopolit. A obținut o diplomă de medic, s-a reîntors în România, a trecut examenul pentru dreptul de practicare a medicinei și a satisfăcut stagiul militar, obținând gradul de locotenent medic. Însă a practicat profesia de medic doar ocazional, proprietățile sale oferindu-i mijloace nu doar de existență, ci și pentru susținerea și răspândirea ideilor socialiste.

Atras de timpuriu de socialismul în forma sa marxistă, Racovski a fost foarte activ în mișcarea socialistă europeană, ceea ce i-a permis stabilirea unor relații extinse și strânse cu militanți din diverse țări, îndeosebi cu cei din aripa radicală. Avea să devină apropiat de Vladimir Ilici Lenin, dar mai ales de Lev Troțki. Polițiile din mai multe țări europene (Germania, Rusia, Imperiul Otoman, plus România, după cum am văzut) l-au urmărit și expulzat de câteva ori. Racovski avea să se impună din punct de vedere intelectual și ideologic în cercul socialist „România muncitoare” și în ziarul cu același nume. Era combativ, cunoscut ca polemist, dar și ca teoretician al socialismului marxist, îndeosebi în chestiunea națională, fierbinte în Europa, mai ales în sud-estul continentului. Și el, și alții accentuau faptul că socialismul era revoluționar. De fapt, caracterul revoluționar al mișcării socialiste din România s-a impus în bună măsură prin efortul său intelectual, propagandistic și organizatoric. Era evidentă o tendință de radicalizare, pe care socialismul românesc nu o cunoscuse înainte de 1900. Se schimbaseră generațiile, odată cu ele și societatea, contextul intern și extern erau diferite.

Aflat alături de o delegație românească la Congresul Internaționalei a II-a Socialiste, la Sttutgart, între 18-24 august 1907, lui Racovski nu i s-a mai permis revenirea în țară. S-a invocat faptul că nu ar fi dobândit legal cetățenia română. O nouă încercare a lui Racovski de reintrare în România, pe la Câineni, în octombrie 1909, a fost refuzată de autoritățile de la București. O întrunire de protest a socialiștilor a avut loc la 19 octombrie 1909, la sediul „României muncitoare” din București. Participanții au scandat „Jos guvernul asasin!” și Jos Brătianu!”, iar poliția a intervenit în forță. Încăierarea din fața Bisericii Albe, de pe Calea Victoriei, s-a soldat cu rănirea mai multor persoane și cu arestarea a opt socialiști, între care I.C. Frimu, Gheorghe Cristescu, Dumitru Marinescu și Panait Istrati. Ziarul Adevărul a publicat mai multe articole în favoarea socialiștilor și foarte critice la adresa guvernului și a șefului acestuia.

Socialiștilor arestați li s-a intentat un proces. Avocații apărării erau oameni cu notorietate, cu implicare publică, în politică sau în presă, cu orientări diverse: Constantin Mille, Nicolae Fleva, fost parlamentar și ministru, Radu R. Rosetti, Nicolae D. Cocea etc. Ca urmare a pledoariei avocaților, precum și a mărturiei lui Ovid Densușianu, care asistase întâmplător la confruntare și a susținut că văzuse cum poliția îi atacase pe socialiști și nu invers, patru arestați au fost achitați, alți patru primind câte cinci zile de închisoare.

Racovski a reintrat clandestin în România, în februarie 1911, în vremea guvernării conservatoare, cu complicitatea unor prieteni și cunoscuți. S-a predat parchetului și a cerut să fie judecat. Cetățenia română nu i-a fost recunoscută, astfel încât a fost din nou expulzat. Abia la sfârșitul anului 1911, Curtea de Casație avea să-i recunoască lui Racovski cetățenia română, acesta putând reveni în țară. Cristian Racovski nu a uitat niciodată șicanele guvernului român împotriva sa, în special al celui condus de Ion I.C. Brătianu, făcând din combaterea acestuia nu doar o miză politică, ci și una personală.

Atentatul împotriva lui Ion I.C. Brătianu și campania contra socialiștilor, 1909

Un eveniment puțin obișnuit pentru scena politică românească a avut loc la 8 decembrie 1909. În seara acelei zile, Gheorghe Stoenescu-Jelea, fost lăcătuș la CFR și fost sindicalist, a tras trei gloanțe spre prim-ministrul Ion I.C. Brătianu, care se întorcea de la Senat, rănindu-l ușor. Presa liberală (în special Viitorul) și ziarul Universul au considerat că era vorba de implicarea socialiștilor și a presei de stânga în această afacere. De asemenea, tot în epocă s-a emis opinia – perpetuată de cercurile socialiste – că în fapt ar fi fost vorba de o înscenare pusă la cale de Poliția de Siguranță, care fusese înființată de guvernul liberal în martie 1908, așadar la un an după răscoala țărănilor, și dorea o mai mare importanță instituțională. La proces atentatorul a susținut că a acționat din proprie inițiativă. Jelea avea să fie condamnat, în mai 1910, la 20 de ani muncă silnică.

Cert este că în acest context, împotriva socialiștilor și sindicaliștilor, precum și a ziarului Adevărul a fost pornită o campanie publică, prin care erau acuzați de susținerea violenței și anarhism. Uniunea Socialistă din România și Comisia Generală a Sindicatelor au publicat un comunicat la 10 decembrie 1900, prin care au dezavuat atentatul împotriva premierului României, susținând acțiunea politică legală. La sediile organizațiilor socialiste și sindicale din București, Ploiești, Iași, Giurgiu, Brăila, Tulcea etc. au fost efectuate percheziții, au fost confiscate arhive, iar liderii I.C. Frimu, D. Marinescu, Al. Oprescu, Gh. Cristescu și alții au fost arestați și anchetați. Întrucât probele împotriva lor lipseau, arestații au fost eliberați.

În același timp, cercurile guvernamentale l-au reprezentat pe Constantin Mille în afișe ca pe un bandit înarmat. În fața ziarului Adevărul au avut loc în decembrie 1909 manifestații de susținere a lui Brătianu, respectiv pentru intrerzicerea publicației, ferestrele sediului din Sărindar fiind sparte. În contrapartidă, socialiștii au organizat și ei manifestații de stradă în favoarea Adevărului.

Tulburările sociale și politice din Rusia (1905) și reverberațiile în România

La începutul secolului XX, cel mai puternic – și mai de temut – vecin al României era Rusia. Însă în anii 1904-1905 Imperiul Romanovilor se confrunta cu probleme deosebite. Înfrângerile catastrofale din războiul cu Japonia au dus la frământări politice și sociale în interior. Reprimarea marșului de protest din 9 ianuarie 1905, de pe străzile Sankt-Petersburgului, s-a soldat cu un număr mare de morți și răniți, după unele surse chiar peste o mie. „Duminica însângerată”, cum a rămas în istorie acest eveniment, a stârnit reacții în lanț în Rusia. Totodată, manifestațiile publice și grevele rusești din 1905, precum și represiunea autorităților țariste au avut reverberații și în România. În primul rând vecinătatea potența interesul. Totodată, presa din regat, inclusiv cea socialistă, scria despre ce se întâmpla în marile orașe rusești.

Cercul socialist România muncitoare din București a organizat o manifestare de protest contra țarismului, la 24 ianuarie 1905. Totodată, a fost publicată gazeta Jos despotizmul!, cu număr unic la 27 ianuarie 1905, editorialul fiind semnat de Iosif Nădejde-Armașu.

În repertoriul Teatrului Național din Iași figura încă din 1904 drama lui Maxim Gorki, Azilul de noapte. Arestarea de către poliția rusă, în 1905, a scriitorului rus a provocat manifestări de simpatie în diverse cercuri. La Iași a avut loc, la 11 februarie 1905, un spectacol pe baza piesei amintite. Socialiștii ieșeni au folosit ocazia pentru a susține în acel context o conferință de simpatie față de Gorki și de protest față de violența forțelor de ordine țariste contra muncitorilor, în sală scandându-se lozinci precum „Jos țarismul” și „Trăiască Rusia revoluționară!”.

Un moment aparte pentru România a fost cel legat de revolta marinarilor de pe crucișătorul „Kniaz Potiomkin Tavriceskii”, din flota rusă a Mării Negre. După unele surse din epocă, motivele răscoalei erau legate de tratamentul extrem de dur la care erau supuși marinarii ruși, iar în mod particular de lipsurile de pe nava respectivă, inclusiv de mâncarea stricată. Marinarii i-au ucis pe comandanți și pe mai mulți ofițeri, astfel încât au pus stăpânire pe crucișător și au arborat ostentativ drapelul roșu, potrivit unor date. Au tras câteva proiectile asupra portului Odessa, provocând distrugeri materiale și morți, după care s-au îndreptat spre portul Constanța, unde au ajuns la 19 iunie 1905. La bordul vasului se aflau aproape 750 de oameni. Puterea de foc a crucișătorului depășea tot ceea ce avea marina română în dotare, astfel încât nu putea fi vorba de dezarmare și internare prin utilizarea forței. Pentru că nu primiseră alimentele și cărbunii de care aveau nevoie, marinarii ruși s-au îndreptat spre portul rusesc Feodosia, din Crimeea, unde au înregistrat același refuz.

Întorși la Constanța, la 25 iunie 1905, marinarii au solicitat azil politic autorităților române. Guvernul țarului a trimis o întreagă escadră în fața Constanței, solicitând înapoierea vasului și predarea răsculaților. Autoritățile române au restituit vasul, dar au refuzat să-i predea pe marinarii ruși rebeli, care au primit salvatorul azil politic. Ulterior, marinarii ruși de pe „Potiomkin” au fost separați în grupuri mici și răspândiți în diferite județe, în special în Moldova. Unii dintre ei aveau să rămână în România, muncind în agricultură, industrie sau servicii, în vreme ce alții au fost expulzați în anii următori pentru propagandă revoluționară ori au plecat din proprie inițiativă în vestul Europei sau în Statele Unite ale Americii.

Ziarele Adevărul și Dimineața au relatat pe larg despre situația creată de crucișătorul „Potiomkin”, neascunzându-și simpatia pentru cauza marinarilor revoltați. Constantin Mille s-a deplasat la Constanța, folosindu-și influența și relațiile personale – inclusiv cu Alexandru Bădărău, prieten din tinerețe și ministru al Justiției – în favoarea celor care solicitaseră azil politic. Totodată, Mille a luat legătura cu marinarii ruși, inclusiv cu liderul lor, Afanasi Matiușenko. De asemenea, Cristian Racovski a participat la aceste întâlniri, jucând inclusiv rolul de interpret.

Diverse grupuri românești, inclusiv de socialiști, au organizat colecte de bani și obiecte pentru a-i ajuta pe marinarii ruși. Dincolo de manifestările de solidaritate, ieșirile publice ale socialiștilor români au folosit în primul rând la activarea mișcării lor. De altfel, în perioada următoare au existat voci social-democrate (Constantin Titel-Petrescu și Șerban Voinea, spre exemplu), care au scos în evidență impactul pe care evenimentele din Rusia anului 1905 l-au avut în stimularea mișcării socialiste din România antebelică.

După numai două decenii de la petrecerea evenimentelor, sovieticii aveau să folosească revolta de pe vasul de luptă în scopuri pur propagandistice, prin filmul regizat de Serghei Eisenstein, Crucișătorul Potiomkin (1925), o ficțiune care legitima violența politică pentru cauza comunismului. În România democrat-populară, episodul legat de prezența potemkiniștilor a fost frecvent invocat de către comuniștii autohtoni, devenind parte a discursului eroic revoluționar și un exemplu al „frățietății” ruso-române.

Cercurile socialiste și sindicatele din România: între autonomie și centralizare

Apropierea dintre socialiști și sindicate era vizibilă la începutul secolului XX. Mai multe conferințe au avut loc în anii 1906-1908, la care au participat atât reprezentanți ai cercurilor socialiste, cât și ai sindicatelor.

O conferință a cercurilor socialiste și a sindicatelor din România s-a desfășurat la București, la 13-15 august 1906. Delegații reprezentau 36 de organizații politice și sindicale, cu 4.466 de membri. Dintre cei 94 de participanți – 75 din partea sindicatelor și 19 din partea cercurilor socialiste – 57 proveneau din București, 14 din Iași, câte șase din Galați și Pașcani, cinci din Brăila, câte doi din Câmpina, Constanța și Alexandria. De asemenea, au fost și participanți în nume propriu din alte orașe. Între cei mai cunoscuți activiști prezenți s-au numărat Ion C. Frimu, Constantin Dobrogeanu-Gherea, Mihail Gheorghiu Bujor, Alexandru Constantinescu, Iosif Nădejde-Armașu, Cristian Racovski, Vasile Anagnoste, Max Wexler, Leon Ghelerter, Ioan Sion, Emanoil Ender, Gh. Despa, Ștefan Gheorghiu, N.A. Georgescu. Au participat și doi reprezentanți ai socialiștilor români din Austro-Ungaria, mai precis din Transilvania (Gustav Auerbach) și Bucovina (Gheorge Grigorovici), precum și un delegat din Bulgaria (Noceff).

Temele mari abordate la această reuniune priveau organizarea și centralizarea sindicală, organizarea propagandei, grevele, relația dintre mișcarea socialistă și cea sindicală, legislația muncii, alegerea structurilor de conducere ale mișcării socialist și sindicale etc. S-a decis întărirea și extinderea cercurilor socialiste, constituirea unei edituri (Cercul de editură socialistă), care urma să publice broșuri de propagandă, beletristică având conținut social ori socialist, lucrări de economie politică, sociologie și „socialism științific”. De asemenea, s-a înființat Comisia Generală a Sindicatelor din România, conducerea revenind socialiștilor Al. Constantinescu, V. Anagnoste, I.C. Frimu, M. Gh. Bujor etc. Socialismul îmbrăca deocamdată mai ales haine sindicale, tendința fiind de centralizare organizațională.

Sindicatele și cercurile socialiste au ținut cea de-a doua conferință comună la Galați, la 29 iunie-1 iulie 1907. Au fost reprezentate 51 de organizații profesionale și politice, cu 6.702 membri. Alte 17 organizații nu au reușit să-și trimită reprezentanții. Au participat 86 de delegați, dintre care 42 din Galați, 20 din București, 10 din Iași, șase din Brăila, patru din Ploiești, doi din Focșani, câte unul din Câmpina, Giurgiu și Adjud. Între participanți s-au aflat Andrei Ionescu, Gh. Despa, I.C. Frimu, Dimitrie Marinescu, C. Racovski, Gheorghe Cristescu, Al. Constantinescu, V. Anagnoste, Ottoi Călin, I. Sion, Em. Socor, N.A. Georgescu, Nicolae D. Cocea, Em. Bastardo, Al. Gh. Mușoiu, Gh. Dimitriu etc. Subiectele aflate pe ordinea de zi priveau situația Comisiei Generale a Sindicatelor, tactica mișcării socialiste și a celei sindicale, presa mișcării, chestiunea evreiască. O atenție deosebită a fost acordată problemei raportului dintre sindicate și cercurile socialiste. S-a avut în vedere o delimitare între cele două, iar cercurile să se poată constitui într-un partid socialist. În cele din urmă, s-a hotărât unificarea cercurilor în Uniunea Socialistă din România. Se avea în vedere ca sindicatele și cercurile aveau să se sprijine reciproc, să conlucreze în privința intereselor generale ale muncitorimii.

La conferința de la Galați au fost alese conducerile structurii sindicale, respectiv politice. În fruntea Comisiei Generale a Sindicatelor se aflau Al. Constantinescu, D. Stănciulescu, Andrei Ionescu, Ștefan Gheorghiu și Em. Bastardo. Uniunea Socialistă avea în frunte un comitet compus din I.C. Frimu, M. Gh. Bujor, N.D. Cocea, Gh. Cristescu și C. Racovski. Frimu avea să fie ales secretar al Uniunii în septembrie 1907. O comisie formată din Constantin Dobrogeanu-Gherea, M. Gh. Bujor, N.D. Cocea, C. Racovski și Em. Socor era mandatată să alcătuiască un proiect de statut al comisiilor locale ale cercurilor socialiste, precum și un proiect de program al Uniunii Socialiste.

Socialiștii români au decis trimiterea unei delegații la Congresul Internaționalei a II-a Socialiste, care s-a desfășurat la Stuttgart între 18-24 august 1907. Cu câteva luni înaintea acestei reuniuni fusese făcută o cerere de afiliere. Delegația românească era compusă din patru membri – Alexandru Constantinescu, Andrei Ionescu, Nicolae D. Cocea și Cristian Racovski –, care au fost aleși în diferite secțiuni.

O a treia conferință a sindicatelor și Uniunii Socialiste a avut loc la 6-7 ianuarie 1908, la București. Dintre cei 84 de delegați, 58 erau din capitală, patru din Ploiești, câte trei din Iași și Turnu Severin, câte doi din Botoșani, Pașcani, Galați, Brăila, Giurgiu și Alexandria, câte unul din Moinești, Buzău și Bolintinul din Vale. De asemenea, a participat și un reprezentat al secției române a Partidului Social-Democrat din Ungaria (Ioan Crețu), precum și un delegat al socialiștilor din Bulgaria.

Ordinea de zi a reuniunii fusese anunțată încă din decembrie 1907, privind câteva subiecte majore pentru societatea românească, care parțial și în diferite forme erau dezbătute și de partidele mari, inclusiv în Parlament. Era vorba despre reformele politică, pentru ocrotirea muncii și agrară. Delegația de la Iași a avut însă un contraproiect programatic, ceea ce a dus la reformularea ordinii de zi.

Cu această ocazie a fost adoptat Statutul Uniunii Socialiste din România (USR). Se avea în vedere ca aceasta să atragă într-o acțiune comună întreaga muncitorime din țară. Scopul era organizarea muncitorilor într-un „partid de clasă”, pentru „dezrobire economică și culturală”. Din proiectul de statut prezentat de delegația ieșeană reieșea clar accentul pus pe autonomia organizațiilor locale și pe descentralizarea politică. Cum avea să observe chiar Frimu, proiectul ieșenilor „propune o descentralizare mai mare și în orice caz e mai libertar”. În privința organizațiilor locale, acestea aveau să fie cercurile socialiste. Putea fi membru al USR orice cetățean român cu vârsta de peste 18 ani, fără deosebire de etnie, religie și sex, care susținea scopurile și programul organizației și se angaja să o ajute material și moral.

O conferință anuală avea să aleagă Comitetul Central al Uniunii Socialiste din România, format din cinci membri și trei supleanți. Compoziția nominală a primului Comitet Central arăta astfel: I.C. Frimu, C. Racovski, N.C. Georgescu, N.I. Ghețu și M. Gh. Bujor. Tot cinci activiști intrau în Comisia Generală: Al. Constantinescu, Gh. Cristescu, Apostol Nicolescu, V. Anagnoste și Nae Georgescu, precum și trei supleanți. A fost constituită și o comisie pentru definitivarea programului Uniunii Socialiste: C. Dobrogeanu-Gherea, C. Racovski, Max Wexler, M. Gh. Bujor, N.D. Cocea și I. Sion. Programul urma să fie prezentat viitoarei conferințe. Unii dintre cei de mai sus fuseseră aleși în structurile de conducere politice și sindicale chiar dacă nu se aflau în țară, cum era cazul cu Racovski, respectiv Anagnoste, expulzați de guvernul Brătianu încă din vara anului 1907.