Dorin Dobrincu

Evacuarea unor instituții, bunuri și cetățeni români în Rusia, 1916-1917

Încă de la sfârșitul anului 1916, când exista teama că ofensiva Centralilor avea să ducă la pierderea întregului teritoriu național, guvernul român luase în calcul ideea evacuării în Rusia a unor resurse materiale, întreprinderi, instituții etc., considerate esențiale pentru continuarea războiului și pentru asigurarea existenței statului. Potrivit înțelegerii dintre guvernele român și rus, la sfârșitul anului 1916 și în 1917 avea să fie transportat la Moscova așa-numitul tezaur al României, conținând lingouri de aur, devize, un prețios patrimoniu cultural-istoric – colecții numismatice, tablouri, obiecte bisericești, arhive etc.

Totodată, în prima parte a anului 1917, în sudul Rusiei au fost evacuate numeroase întreprinderi industriale și stabilimente militare românești, care erau vitale pentru producția de război. Fabrici din București, Iași, Galați și din alte orașe românești aveau să fie trecute dincolo de Prut și instalate la Odesa. Navele românești din flota comercială și de pasageri și-au găsit refugiul în porturile rusești Odesa, Sevastopol etc. Fuseseră evacuate nu doar utilajele sau navele, ci și angajații, inginerii, tehnicienii, muncitorii, marinarii, aproximativ 15.000 de oameni.

O comisie oficială românească s-a deplasat în ianuarie 1917 la Herson, în vederea studierii condițiilor pentru instalarea acolo a guvernului român. În aceeași lună, mai mulți parlamentari români au plecat la Odesa – unii au ajuns la Herson – împreună cu familiile lor. Activitatea Parlamentului era suspendată de facto, astfel încât prezența parlamentarilor la Iași nu era considerată necesară. Legătura între Odesa și Iași era asigurată pe calea ferată, astfel încât mulți parlamentari au făcut naveta între cele două orașe, în condițiile în care s-au ținut totuși două sesiuni parlamentare, în martie și mai 1917.

Eșecul ofensivei ruse din Galiția, din iulie 1917, și contraofensiva germano-austro-ungară au avut efecte și asupra României. Nu numai că ofensiva româno-rusă de la Mărăști a fost oprită, dar la Iași se manifesta tot mai puternic teama că trupele inamice aveau să ocupe și partea liberă a Moldovei. Teama risca să se transforme în panică, ceea ce ar fi fost un dezastru pentru români, asemănător cu cel de la sfârșitul anului 1916. Pentru a preveni o asemenea situație, s-a luat în calcul evacuarea instituțiilor statului (Parlament, ministere etc.) și a armatei române în Rusia. Pentru relocarea instituțiilor erau avute în vedere orașele Odesa și Herson.

Odesa era unul dintre cele mai mari orașe din Rusia, în orice caz cel mai important port rusesc la Marea Neagră. Cosmopolit, construit practic cu doar un veac înainte, orașul Odesa avea instituții publice însemnate, fabrici importante, iar portul adăpostea numeroase nave și depozite. În vara anului 1917 orașul încă era sigur și prosper, cu o neobișnuită abundență alimentară în vreme de război, care i-a uimit pe unii dintre refugiații români. Însă începea să se observe inflația, efect al problemelor politice, sociale și economice din Rusia.

Colonia românească de la Odesa era una foarte pestriță în vara-toamna anului 1917. Se găseau acolo oficiali români, inclusiv parlamentari, membri ai comisiilor guvernamentale românești, implicate în achiziționarea de produse și materiale necesare pentru continuarea războiului. De asemenea, ajunseseră acolo mii de cetățeni români: civili fugiți din calea războiului, negustori, intelectuali, răniți internați în spitale românești evacuate în Rusia, muncitori dislocați odată cu întreprinderile lor, marinari care însoțiseră vasele românești de pasageri sau comerciale. Nu lipseau dezertorii români, tot mai numeroși; potrivit unei situații întocmite de Siguranță, se aflau în oraș 2.000 de dezertori.

Pentru copiii românilor care se găseau la Odesa, câțiva profesori refugiați au înființat un liceu. Apărea și o gazetă numită Acțiunea română, care avea o orientare liberală.

Românii care se aflau în vara-toamna anului 1917 la Odesa vedeau un oraș agitat din punct de vedere politic. Aproape zilnic erau manifestații ale cetățenilor ruși – la care participau militari, civili, intelectuali, muncitori, marinari, docheri etc. –, oratorii își țineau discursurile, se propuneau soluții pentru schimbare politică și socială.

Hersonul era și el un important centru comercial și port, situat în apropierea locului în care Niprul se varsă în Marea Neagră. În acest oraș ar fi urmat să se instaleze Casa Regală, Guvernul și Parlamentul de la Iași în eventualitatea pierderii Moldovei. La Herson aveau să ajungă, în vara anului 1917, parlamentari, funcționari ai statului român (unii de rang înalt), directori ai unor bănci, numeroși răniți. Spre exemplu, trenul special cu parlamentari – și cu arhiva Parlamentului – a plecat din Iași spre Odesa la 3/16 august 1917, de acolo îndreptându-se spre Herson. Trebuiau să plece cu acel tren 34 de deputați și 22 de senatori, plus familiile lor, însă sub această „acoperire” au plecat și alții.

Constituirea Comitetul de Acțiune Social-Democrat Român, Odesa, 1917

Socialiștii români aflați la Odesa au constituit, la începutul lunii iunie 1917, Comitetul de Acțiune Social-Democrat Român. Mihail Gheorghiu Bujor avea să susțină în amintirile sale că înființarea acestei structuri ar fi fost decisă încă din aprilie/mai 1917, când el și Cristian Racovski se aflau în trenul care îi transporta dinspre Prut spre Odesa. În afară de Racovski și Bujor, din Comitet făceau parte și alți militanți socialiști, precum I. Dic-Dicescu, Alexandru Nicolau, V. Popovici, Gheorghe Stroici, A. Zalic etc. Comitetul a beneficiat de susținerea sovietului din Odesa și a armatei ruse, inclusiv de sprijin financiar.

Întrucât Partidul Social-Democrat din România nu mai putea activa în mod legal pe teritoriul României, Comitetul constituit la Odesa avea să se considere structura de conducere centrală a partidului. Activitatea PSDR trebuia reorganizată pe principii noi. În programul politic al Comitetului se avea în vedere constituirea în România a unei organizații socialiste legale, activitatea ilegală în rândurile soldaților și țăranilor din țară, cu scopul de a putea duce lupta pentru înlocuirea regimului politic, reunirea într-o structură combatantă a muncitorilor, țăranilor și soldaților români care se găseau în Rusia.

Inițial Comitetul de la Odesa s-a remarcat printr-o intensă propagandă desfășurată între cetățenii români din sudul Rusiei, în special între muncitori. Au fost tipărite broșuri și manifeste, destinate atât românilor din Rusia, cât și celor din teritoriul controlat direct de guvernul român.

Comitetul de Acțiune Social-Democrat Român a pus în circulație, înainte de jumătatea lunii iunie 1917, un manifest în care vinovat pentru situația gravă în care se afla România era considerat regimul format din „politicieni lacomi, fricoși, reacționari, conduși de o dinastie tot așa de lacomă și reacționară”. Întreaga „clasă stăpânitoare” era considerată responsabilă pentru reprimarea răscoalei țărănești din 1907, pentru campania din 1913, pentru persecuțiile contra muncitorilor și pentru dezastrul suferit în războiul european (Primul Război Mondial). Îndemnurile pentru înlocuirea oligarhiei și monarhiei prin revoluție erau exprimate deschis.

Într-un manifest din iulie 1917, care privea reformele votate în Parlamentul de la Iași, Comitetul de la Odesa atrăgea atenția asupra faptului că România era singura țară din Europa în care partidul socialist fusese practic scos în afara legii. Se aprecia că schimbarea în România trebuia să înceapă cu „reformarea regimului oligarhic” și cu doborârea „țarismului român”.

Emisari ai Comitetului de la Odesa au fost trimiși în Moldova, pentru a stabili legătura cu grupurile socialiste ilegale din Iași, Roman, Botoșani și Piatra Neamț. Transportate la Iași în trenurile armatei ruse, manifestele erau difuzate, tot cu ajutorul militarilor ruși, în diferite locuri din Moldova, spre exemplu la Iași, Târgu Ocna, Roman, Botoșani, dar și în mediul rural, în trenuri, de-a lungul căilor rutiere.

Mihail Gh. Bujor a fost direct implicat în coordonarea acestei operațiuni. El nu doar că a întreținut o febrilă corespondență cu mai mulți activiști socialiști din Moldova, ci a și fost prezent în regiune în vara anului 1917, fiind adăpostit în centrul soldaților ruși de la Socola. Coordonator al activității propagandistice și organizatorice, Bujor a insistat chiar pentru înființarea unei tipografii în Moldova, în vederea tipăririi manifestelor și broșurilor de propagandă, eventual a unui ziar. Bujor devenise însă incomod pentru menșevicii și socialist-revoluționarii (eserii) ruși din Iași-Socola, astfel încât în cele din urmă a fost nevoit să se întoarcă la Odesa.

Aderența Comitetului de la Odesa a fost însă redusă între socialiștii din Moldova. De altfel, Secțiunea din Iași a Partidului Social-Democrat din România e emis un comunicat, atribuit lui Ioan Sion, Leon Ghelerter etc., publicat la 8 iulie 1917 în ziarul liberal Mișcarea. Publicul era informat că manifestele cu caracter subversiv difuzate în Iași, deși foloseau numele PSDR, nu emanau de la această structură politică. Conținutul nu avea nimic în comun nici cu tactica veche, nici cu cea curentă a social-democrației românești, se mai preciza în comunicat.

Comitetul de la Odesa a distribuit în vara anului 1917 manifeste între românii din Osesa, a organizat mitinguri la care aceștia erau chemați să participe. Începând din ziua de 5 septembrie 1917, Comitetul a publicat la Odesa săptămânalul Lupta, avându-l ca redactor șef pe Mihail Gheorghiu Bujor. Se atrăgea atenția în mod explicit că era vorba, de fapt, de continuarea publicației bucureștene, care își încetase apariția în august 1916. În partea de sus a primei pagini se preciza că era al 13-lea an de existență al gazetei.

În Declarația program a ziarului „Lupta” și a mișcării socialiste din România, publicată chiar în numărul din 5 septembrie 1917, Comitetul de Acțiune Social-Democrat Român de la Odesa își exprima deschis intenția de prelua conducerea mișcării socialiste românești. Se susținea refacerea organizațiilor sindicale și a secțiilor partidului, care fuseseră dizolvate de guvernul român în anul precedent. În privința războiului, Lupta susținea urmarea curentului de opinie rusesc al „păcii fără anexiuni și fără contribuții”.

Exemplare din Lupta aveau să fie difuzate, prin intermediul soldaților ruși, în orașele Iași, Piatra Neamț, Bacău, Târgu Ocna, Tecuci și în zonele înconjurătoare. Oligarhia română era acuzată că susținea războiul doar pentru a-și consolida poziția de clasă conducătoare.

Teama oficialilor români de o lovitură a soldaților ruși

Evenimentele petrecute la Iași în ziua de 18 aprilie/1 mai 1917 au fost începutul unui șir de probleme pentru autoritățile române. Serviciile secrete românești aflaseră, chiar în seara aceleiași zile, că în unele cercuri ale soldaților ruși se discuta despre punerea în aplicarea a unei lovituri, în vederea capturării regelui, prințului moștenitor și guvernului. Imediat ar fi urmat proclamarea „republicii socialiste române”, în frunte cu Cristian Racovski.

Toate acestea au îngrijorat guvernul român, casa regală și conducerea armatei. Guvernul de la Iași a cerut sprijinul guvernului de la Petrograd, Marelui Cartier General al Armatei Ruse (STAVKA) și comandantului trupelor ruse de pe frontul românesc, în vederea evitării pe viitor a unor incidente asemănătoare. Atât autoritățile civile și militare române, cât și cele ruse au încercat să trateze cu tact problemele provocate de manifestațiile din România cu ocazia zilei internaționale a muncii. Oficialii români susțineau că soldații ruși erau incitați de agenți germani. La rândul lor, oficialii ruși au insistat că Racovski era plătit de germani. Generalul Alexandr Gucikov, ministrul de război al Rusiei, i-a transmis un ordin generalului Dmitri Șcerbacev, în numele guvernului de la Petrograd, pentru luarea de măsuri ferme, astfel încât incidente precum cele din ziua de 18 aprilie/1 mai 1917 să nu se mai repete.

Autoritățile române se temeau că soldații ruși radicalizați i-ar fi putut înfluența și pe soldații, muncitorii și țăranii români în acțiunile lor revendicative, de schimbare a sistemului politic și a regimului proprietății. Potrivit unor informații, o manifestație de amploare a soldaților ruși și a socialiștilor ar fi urmat să se desfășoare la Iași, în ziua de 23 aprilie/6 mai 1917.

Unități militare românești dotate cu tunuri au fost aduse în zona centrală a Iașului, unde se afla palatul regelui (actualul Muzeu al Unirii). Aceasta era o măsură menită a-i descuraja pe demonstranți. În același timp, românii voiau să nu ofere motive de transformare a manifestației în violență. Guvernul și regele hotărâseră să nu se facă uz de arme chiar în cazul în care soldații ruși aveau să pătrundă în interiorul palatului. Prefectul de poliție le-a ordonat subordonaților săi ca în eventualitatea desfășurării demonstrației să evite provocările. Din motive de siguranță, regele Ferdinand I și familia regală au plecat din Iași, refugiindu-se la Bacău, la statul major al Armatei a II-a Române, comandată de generalul Alexandru Averescu.

Generalul Dmitri Șcerbacev a dat un ordin pentru interzicerea mitingurilor la Iași, care în linii mari a fost respectat. Chiar dacă la marginea orașului au avut loc manifestații ale soldaților ruși, aceștia nu au ajuns în centrul orașului la 23 aprilie/6 mai 1917.

Execuții în Moldova, suprimarea lui Max Wexler și problemele guvernului Brătianu

Max Wexler era un nume binecunoscut și socialiștilor români, și autorităților românești. Foarte activ în cercul socialist din Iași , Wexler a fost mobilizat pe loc la începutul războiului, la tăbăcăria Concordia din Iași, unde era șef contrabil și casier. El a participat la manifestația organizată de soldații ruși în centrul orașului Iași la 18 aprilie/1 mai 1917. Apropiat de Mihail Gheorghiu Bujor și de Cristian Racovski, Wexler avea să fie suspectat că a fost implicat în evadarea acestora în timpul demonstrației de pe străzile Iașului.

La câteva zile după aceea, mai precis la 22 aprilie/5 mai 1917, Wexler a fost „chemat sub arme”, din ordinul Ministerului de Război, deși vârsta și starea de sănătate nu-l făceau apt pentru front. Prost tratat și amenințat, a fost trimis de la Marele Cartier General din Iași la Armata a II-a, în Bacău. Aflat sub escortă militară, Wexler a fost împușcat în noaptea de 1/14 mai 1917 de către locotenentul Grigore Romalo, din Regimentul 2 Vânători. Motivul: „a încercat să fugă de sub escortă”. Ordinul de execuție fusese verbal, de asasinarea militantului socialist nefiind străine cercuri înalte ale Armatei Române. Unele indicii duceau spre politicienii români de prim rang. De altfel, executarea fără judecată a indezirabililor, sub pretextul încercării de a evada, a fost o practică răspândită în România primei jumătăți a secolului XX, în care au fost implicate poliția, jandarmeria, armata și serviciile secrete.

Executarea fără judecată a lui Max Wexler a dat naștere unor complicații interne și mai ales internaționale pentru statul român. Chestiunea fusese prezentată în guvern de către de Ion I.C. Brătianu, care înțelesese că suprimarea liderului socialist român avea să fie interpretată în exterior, mai ales de către ruși, ca o crimă politică.

Neavând încotro, guvernul de la Iași a promis că va demara o anchetă. „Versiunea evadării este cu desăvârșire falsă”, avea să noteze ministrul George Mârzescu în jurnalul său, la 23 mai/5 iunie 1917. Presa rusă și suedeză au prezentat moartea lui Wexler ca un asasinat politic. Însuși delegatul sovietului din Petrograd s-a întâlnit cu Ion I.C. Brătianu, pentru a cere lămuriri asupra cazului. Doctorul Eduard Romalo, tatăl locotenentului Grigore Romalo și medic al Curții Regale, depunea eforturi pentru mușamalizarea afacerii.

Problemele pentru guvernul român erau însă mai mari. În primăvara anului 1917 au fost executați, din dispoziția lui Brătianu, mai mulți spioni, „majoritatea evrei ruși”, suspectați că erau plătiți de Germania, după cum avea să noteze în memorii Contele de Saint Aulaire, reprezentantul diplomatic al Franței la Iași. Într-adevăr, o listă din 31 mai 1917 cuprindea 33 de „spioni și trădători” care fuseseră condamnați la moarte. Între ei se aflau și mai mulți etnici evrei. În acel context, suspiciunile de trădare la adresa evreilor erau amplificate dacă respectivii erau și socialiști. Potrivit observației lui Constantin Argetoianu, „orice jidan [evreu] era bănuit; dacă jidanul [evreul] era și socialist, bănuiala se transforma în certitudine”.

Măsurile dure împotriva evreilor au fost extinse în anii participării României la Primul Război Mondial, bazate pe suspiciunea că aceștia nu erau loiali țării. Circa 11.000-12.000 de evrei au fost arestați în Moldova în 1917, îndeosebi la începutul anului. Totodată, sute de familii au fost evacuate din localitățile lor. Toate acestea se întâmplau deși aproximativ 22.000 dintre evreii români – circa 10% din totalul grupului etnocultural, în covârșitoare majoritate lipsiți de cetățenie – erau mobilizați în Armata Română. Mulți dintre ei – în proporții apropiate de cele ale etnicilor români – au murit în timpul luptelor sau ca urmare a epidemiilor, au fost răniți ori au căzut în prizonierat.

Execuțiile în rândurile socialiști și etnici evrei, inclusiv asasinarea lui Wexler, au pus sub reflector activitatea guvernului de la Iași. Presa de la Petrograd și Odesa scria despre sentințele de condamnare la moarte, iar românii erau văzuți ca având atitudini antidemocratice și antisemite. Organizațiile militarilor ruși de pe frontul românesc, de la Odesa și Herson au protestat față de persecuțiile îndreptate contra evreilor și socialiștilor. În plus, soldații ruși din Moldova organizau mitinguri în diverse localități din spatele frontului, unde se solicita inclusiv producerea unor schimbări în România, desființarea pedepsei cu moartea și acordarea de drepturi politice evreilor. Comitetele militare ruse din Moldova apreciau că guvernul român folosea crima pentru a-i elimina pe adversarii politici.

Premierul Brătianu avea să insiste că măsurile guvernului său erau reactive, îndreptatate contra unei conspirații socialiste și antidinastice. Autoritățile române ar fi „surprins” 32 de persoane în timp ce treceau granița. Trimise în fața Curții Marțiale a Armatei a II-a, persoanele în cauză au fost executate pentru „înaltă trădare”. Șeful guvernului de la Iași aprecia că aceasta le dăduse ocazia celor ostili României să vorbească despre „reprimarea evreilor și socialiștilor”. Mai fuseseră condamnate la moarte pentru „trădare” alte 14 persoane, însă, pentru „a calma lucrurile”, regele suspendase punerea în aplicare a sentințelor.