Dorin Dobrincu

Preluarea puterii de către bolșevici la Petrograd și consecințele imediate asupra României

În toamna anului 1917, în contextul schimbărilor politice radicale din Rusia și a dezagregării armatei ruse, cercurile guvernamentale românești erau tot mai îngrijorate. Preluarea puterii de către Lenin, la Petrograd, a avut consecințe și asupra frontului din Moldova.

Disciplina trupelor ruse pe frontul românesc fusese afectată în mod vizibil după revoluția din februarie 1917. Ea a fost parțial restaurată în vara aceluiași an, în contextul măsurilor luate de generalul Kornilov, însă avea să dispară practic din toamnă. Măsurile luate de Lenin, în special Decretul asupra păcii, au stârnit interesul și în cele din urmă adeziunea soldaților. Nu era neapărat vorba de simpatia pentru cauza bolșevicilor, ci pentru încheierea războiului și întoarcerea acasă.

Bolșevicii au avut o prezență scăzută în unitățile de pe frontul românesc până în noiembrie 1917. Spre deosebire de alte fronturi, pe cel românesc comandamentul rus și sovietul de front erau antibolșevice. Comisarul de front numit de Kerenski, căpitanul baron Emanuel Tiesenhausen, membru al Partidului Socialist Revoluționar, s-a opus bolșevicilor.

Însă din noiembrie 1917, ca efect al celor întâmplate în Rusia, influența bolșevicilor pe frontul românesc a început să crească. Schimbările făcute de bolșevici la vârful armatei ruse, demiterea și apoi uciderea șefului Statului Major General/STAVKA, generalul Nikolai Duhonin, un opozant al lui Lenin, preparativele pentru negocierea unui armistițiu separat între ruși și Centrali au schimbat în mod dramatic situația și în Moldova.

Pentru a stopa ascensiunea bolșevicilor pe frontul românesc și pentru menținerea acestuia, generalul Dmitri Șcerbacev, comandantul trupelor ruse de aici, a încercat să găsească soluții. Ca urmare a negocierilor purtate de Șcerbacev cu Rada ucrainiană și cu Aliații, frontul ruso-român urma să devină ucrainiano-român. Naționalismul ucrainean era astfel contrapus bolșevismului. Însă forțele ucrainene erau prea reduse și insuficient organizate pentru a susține partea de sud a frontului răsăritean, chiar avându-i alături pe români.

Încheierea armistițiului între Puterile Centrale, pe de o parte, și forțele ruse de sub comanda generalului Șcerbacev și cele române, pe de altă parte, la Focșani, la 26 noiembrie/9 decembrie 1917, a fost o soluție dictată de schimbările majore care se petreceau în Est. Din punctul de vedere al Aliaților occidentali, armistițiul însemna încălcarea de către România a tratatului de alianță din 4/17 august 1916, care prevedea că părțile semnatare nu aveau să încheie pace separată. Însă din perspectiva guvernului de la Iași era vorba de ieșirea dintr-o situație limită, cu păstrarea statului, a unui teritoriu pe care acesta îl controla direct, precum și a armatei.

Armistițiul semnat la Focșani avea să ducă în scurt timp la disoluția trupelor ruse din Moldova. Dezertările au luat o amploare fără precedent, unități întregi s-au dezintegrat. Autoritatea generalului Șcerbacev asupra trupelor ruse a devenit strict formală, menținându-se o vreme doar cu ajutorul românilor. Veștile privind comportamentul trupelor ruse în diferite localități din Moldova, fie din apropierea frontului, fie din interior erau îngrijorătoare: jafuri, devastări, incendii. Exista și teama că, sub influența rușilor, avea să se producă o radicalizare a țăranilor români, eventual o răscoală. Memoria anului 1907 era încă puternică inclusiv în rândurile clasei politice.

Informațiile care arătau că Racovski se afla în apropierea graniței erau de natură să alimenteze îngrijorarea autoritățile române. O mișcare socială și înlocuirea regimului politic păreau plauzibile, în condițiile prezenței trupelor ruse de-a lungul și de-a latul Moldovei.

Misiunea lui Semen Roshal la Iași, decembrie 1917

Ca parte a măsurilor de extindere și consolidare a noii puteri bolșevice, Lenin a trimis comisari în diferite locuri din Rusia sau pe fronturile unde se aflau trupele ruse. Prezența unor lideri maximaliști (cum mai erau numiți bolșevicii) pe frontul românesc era semnalată deja la jumătatea lunii noiembrie 1917. Comisar al trupelor ruse de pe frontul românesc a fost desemnat Semen Roshal. Acesta era unul dintre liderii bolșevici, care se evidențiase în garnizoana din Kronstadt. Arestat de guvernul provizoriu în iulie 1917, fusese eliberat în luna octombrie a aceluiași an, după lovitura de stat bolșevică.

Prezența tânărului Roshal (avea 21 de ani) în garnizoana rusă de la Socola era suspectă în ochii oficialilor de la Iași, care credeau că bolșevicii îl trimiseseră în România pentru a pune în practică o operațiune care viza preluarea controlului asupra statului român. Aceasta a fi implicat reținerea membrilor familiei regale, asasinarea membrilor guvernului, destructurarea Marelui Cartier General.

Mihail Gh. Bujor avea să amintească ulterior că la începutul lunii decembrie 1917 avut o întâlnire cu Lenin, la Petrograd. Acesta i-a arătat o rezoluție a Consiliului Comisarilor Poporului, în care se aprecia că guvernul român jucase un rol reacționar față de revoluția rusă. Regele Ferdinand era considerat responsabil în mod direct, de aceea se hotărâse arestarea acestuia, trupele ruse urmând să pună în aplicare decizia politică. Bujor avea să declare că fusese de acord cu arestarea monarhului, aceasta fiind, în opinia lui, începutul răsturnării „pe cale revoluționară” a regimului din România. El a făcut doar observația că rezoluția nu trebuia dată publicității, pentru păstrarea secretului asupra operațiunii, aceasta urmând să fie adusă doar la cunoștința oamenilor de încredere care trebuiau să o pună în aplicare. Cu toate acestea, rezoluția avea să fie publicată în ziarul Pravda, potrivit aceleiași mărturii.

Deși până în noiembrie 1917 fuseseră cu totul marginali pe frontul românesc, odată cu încheierea armistițiului bolșevicii au depus eforturi susținute pentru a-și crește puterea. Sosirea lui Roshal a impulsionat preluarea controlului asupra mai multor comandamente de divizie, de corp de armată, de armată, precum și asupra sovietelor. Uneori planurile bolșevicilor au fost dejucate de unitățile ucrainene, loiale comandanților numiți anterior. În noaptea de 2 spre 3/15 spre 16 decembrie 1917, bolșevicii l-au arestat pe Tiesenhausen, șeful comitetului militar revoluționar al frontului românesc, dominat de eseri și menșevici. Roshal a pretins din acel moment că el era autoritatea cea mai înaltă a armatei ruse din Moldova.

Pasul următor presupunea înlăturarea generalului Șcerbacev din fruntea comandamentului trupelor ruse de pe frontul românesc. Autoritățile române aveau informații încă din ziua de 6/19 decembrie 1917 că bolșevicii intenționau să-l aresteze pe generalul Șcerbacev. De altfel, bolșevicii au și solicitat Ministerului de Război al României dreptul de a intra în oraș cu câteva sute de oameni înarmați, pentru a-și pune planul în practică. Au fost refuzați de români.

În același timp, guvernul Brătianu dezbătea posibilitatea de a intra în război cu bolșevicii, care mutau trupe în apropierea Iașului și deveniseră amenințători. Interesați ca Ucraina să fie stabilă, în vederea susținerii părții sudice a frontului de est, Aliații făceau presiuni la rândul lor pentru intrarea trupelor române în luptă cu bolșevicii.

În seara zilei de 8/21 decembrie 1917, circa 20 de bolșevici, în frunte cu Roshal, s-au dus la domiciliul generalului Șcerbacev, din Iași. Acestuia i s-a cerut să-și dea imediat demisia din fruntea comandamentului. În fața refuzului său, unul dintre bolșevici și-a îndreptat revolverul spre general, care a fost salvat în urma intervenției prompte a militarilor fideli din garda ucraineană. Au fost reținuți câțiva lideri bolșevici, între care Roshal, iubita acestuia, pe nume Boga, și Kornev, care veniseră tot de la Petrograd. În urma solicitării primite de la Șcerbacev, autoritățile române au trimis trupe, care i-au preluat pe arestați.

La aflarea celor întâmplate, Ion I.C. Brătianu a dispus convocarea unei ședințe a Consiliului de Miniștri în aceeași noapte. Au urmat lungi discuții între miniștri, inclusiv cu participarea unor generali români, legate de atitudinea pe care urma să o adopte guvernul: fie intrau în luptă cu bolșevicii, fie trupele fidele lui Roșal aveau să pună stăpânire pe Iași și aveau să-i aresteze pe rege și pe membrii guvernului. În cazul în care se alegea calea luptei cu bolșevicii, oficialii români înțelegeau că existau riscuri mari, mai precis pierderi umane și distrugeri materiale în Moldova, represalii împotriva românilor aflați pe teritoriul rus, la Odesa și Herson, confiscarea tezaurului depus la Moscova, întreruperea căii de aprovizionare prin Rusia, pierderea oricărei posibilități de comunicare cu Aliații. În schimb, era salvată forma de guvernare a țării, dinastia, erau onorate obligațiile față de Aliați, exista o speranță slabă că avea să fie menținut frontul și se împiedica retragerea dezordonată și devastatoare a trupelor ruse.

Atât Șcerbacev, cât și miniștrii Aliați la Iași insistau pe lângă guvernul român să anihileze centrul bolșevic de la Socola. După aprobarea primită din partea regelui, guvernul român a dispus dezarmarea trupelor ruse de la Socola, evaluate la circa 3.000 de oameni. Operațiunea din zorii zilei de 9/22 decembrie 1917, la care au participat trupe române și un grup de soldați ucraineni, a decurs fără luptă, neînregistrându-se morți și răniți. Se evitase și aruncarea în aer a marilor depozite de muniții de acolo, care ar fi putut duce la distrugerea unei părți a orașului Iași. Trupe rusești totalizând aproximativ 3.500 de oameni, în două trenuri care se îndreptau de la Burdujeni spre Iași, au fost dezarmate la Podu Iloaiei. Alți soldați ruși au fost dezarmați în diverse locuri. Cu toții aveau să fie trecuți apoi, fără arme, dincolo de Prut.

Ceea ce s-a întâmplat cu Roshal după reținerea lui de către români nu este prea clar. Potrivit unor jurnale și memorii ale oficialilor români, Misiunea Militară Franceză în România ar fi plănuit și pus în practică preluarea comisarului bolșevic din mâinile militarilor români, folosind înscrisuri falsificate. Ulterior, un ofițer rus din anturajul lui Șcerbacev împreună cu ofițeri francezi l-ar fi împușcat pe Roshal. Cadavrul a fost găsit în apropierea căii ferate de lângă Iași. Unele surse rusești susțin că omul lui Lenin a fost ucis de către ofițeri ruși antibolșevici. De asemenea, au fost împușcați și câțiva dintre însoțitorii lui Roshal.

Lovitura de stat bolșevică și drumul spre totalitarism în Rusia, 1917-1918

După revoluția din februarie 1917, problemele interne ale Rusiei – de natură politică, socială și etno-națională – s-au agravat. În același timp, războiul cu Puterile Centrale continua.

Puterea a cunoscut o fărămițare accentuată. Se constituiau sindicate, soviete în întreprinderi, pe ramuri profesionale, în unitățile militare. Muncitorii, țăranii, soldații și marinarii se radicalizau. Grevele, protestele erau prezente pretutindeni în orașele din Rusia. Rezoluțiile pe care diferite grupuri le emiteau erau văzute ca având autoritatea unor legi. În același timp, era vizibilă organizarea paramilitară și înarmarea multor structuri asociative.

La vârf, puterea era împărțită între Guvernul Provizoriu și Sovietul Deputaților Poporului. Mânat de bune intenții, luând măsuri în sensul liberalizării și democratizării vieții publice, potrivit modelului occidental, Guvernul se temea de Sovietul Deputaților, o structură formată mai ales din oameni proveniți dintre muncitori, țărani și soldați, al căror comportament era la limita anarhiei.

În primele șase luni de după abdicarea țarului, cele mai importante formațiuni politice deveniseră cele de orientare socialistă, în special ale menșevicilor și eserilor (socialiștii revoluționari). Deși mult mai slabi decât menșevicii și eserii, bolșevicii au înregistrat o creștere accelerată a importanței lor în societatea rusă între martie și octombrie 1917. În economia textului de față, voi insista îndeosebi asupra acestui curent politic.

Apăruți în mijlocul mișcării socialiste ruse, bolșevicii au avut o influență redusă până la Primul Război Mondial, în pofida faptului că erau vocali, adepți ai acțiunilor politice radicale. Vladimir Ilici Lenin – principalul lider bolșevic – s-a aflat practic în exil de la începutul secolului XX, cu o scurtă pauză în 1905-1906, când a fost în Rusia. El a revenit în țară în aprilie 1917. Implicarea Germaniei în ajungerea lui Lenin în Rusia este o realitate confirmată din surse documentare încă din anii 1950. Germanii urmăreau destabilizarea Rusiei, scoaterea acesteia din război și încheierea unei păci favorabile în Est, care să le permită apoi concentrarea pe câștigarea războiului contra Aliaților occidentali. Revoluționar de profesie, Lenin avea propriile obiective, iar pentru asta era necesară prezența sa în preajma centrelor de decizie rusești, la Petrograd.

Lenin a redactat un program în zece puncte, așa-numitele Teze din aprilie. El avea în vedere să șubrezească guvernul provizoriu, să-i marginalizeze pe menșevici, muncitorii să fie înarmați, întreaga putere să revină sovietelor, încheierea păcii în cel mai scurt timp. Scopul final era preluarea puterii de către bolșevici. Aceasta reprezenta o rupere față de concepția tradițională social-democrată. Etapa „revoluției burgheze” urma să fie practic depășită înainte de a se consuma și trebuia să se treacă imediat la „revoluția proletară”. Radicalismul lui Lenin se plia astfel pe radicalismul întâlnit în zone tot mai extinse ale vieții politice și sociale din Rusia.

În pofida intransigenței discursive, tulburările la Petrograd, de la începutul lunii iulie 1917, provocate de bolșevici, au arătat un Lenin ezitant, nepregătit să preia puterea. Însă ulterior liderul bolșevicilor avea să se pregătească pentru o lovitură armată, care să-i permită să pună mână pe fructul dorit: puterea politică.

Guvernul provizoriu a fost condus între februarie-iulie 1917 de prințul Gheorghi E. Lvov, care se sprijinea pe o alianță între cadeți (membrii Partidului Constituțional Democratic, de orientare liberală), menșevici și eseri. În contextul deteriorării vieții politice și sociale, prințul Lvov a demisionat.

Locul său în fruntea guvernului a fost luat de Aleksandr Kerenski, un avocat socialist, care în vechiul cabinet fusese ministru de război. În pofida imaginarului său revoluționar, inspirat mai ales din ceea ce se întâmplase la cumpăna secolelor XVIII-XIX în Franța, și a convingerilor democratice, noul premier era depășit de problemele cărora trebuia să le facă față. Rivali politici, Kerenski și Lenin aveau în comun doar originea: ambii se născuseră în orașul Simbirsk, pe Volga.

Credibilitatea guvernului Kerenski s-a deteriorat rapid. Și prim-ministrul de la Petrograd, și membrii cabinetului său se simțeau obligați să continue războiul de partea Aliaților. Ofensiva din Galiția, din iulie 1917, a început bine pentru ruși, însă contraofensiva Centralilor a provocat pierderi grele în oameni și materiale pentru armatele ruse. Curentul în favoarea încetării războiului se extindea în Rusia și devenea un mediu propice de manifestare pentru pescuitorii în ape tulburi.

Kerenski a intrat în conflict cu ministrul de război, generalul Kornilov, care în septembrie 1917 a încercat o lovitură de stat, menită, în viziunea acestuia, să pună ordine în Rusia, să restabilească disciplina militară, să desființeze sovietele și să scape de Lenin și de bolșevici, văzuți ca „spioni germani”. Kerenski a dejucat puciul, cu ajutorul sovietului din Petrograd și al bolșevicilor. Exceptând victoria de moment, conflictul a slăbit de fapt autoritatea guvernului.

Rusia începea să fie cuprinsă de anarhie. Soldații dezertau de pe front sau din unitățile din interior, moșiile erau atacate, conacele devastate, iar proprietarii uciși uneori, muncitorii preluau controlul asupra fabricilor, minoritățile etnice solicitau o autonomie lărgită sau chiar independența teritoriilor în care locuiau.

Deși ieșiseră prost în urma tulburărilor pe care le provocaseră în iulie 1917 la Petrograd, bolșevicii își recăpătau, la începutul toamnei aceluiași an, din capitalul politic și începeau să crească în ochii unei părți a publicului. Ei aveau să câștige majoritatea în sovietele din Petrograd, Moscova, Saratov, Riga etc. Sloganul populist al lui Lenin – „Toată puterea în mâna sovietelor!” – era menit a le crește bolșevicilor influența și a le permite controlul asupra consiliilor; s-a apelat inclusiv la manipularea regulilor de intrare în aceste structuri. Pâine, pace și pământ erau marile promisiuni pe care bolșevicii le făceau locuitorilor Rusiei, cu un remarcabil potențial mobilizator în contextul crizei alimentare, războiului și foamei de teren agricol a unei populații preponderent rurale.

Aflat într-o ascunzătoare din Finlanda, Lenin trimitea scrisori către membrii Partidului Bolșevic, în care susținea necesitatea preluării puterii printr-o lovitură armată. Unii dintre tovarășii săi, în mod deosebit Grigori Zinoviev și Lev Kamenev, nu-i împărtășeau entuziasmul. Rivalitățile nu lipseau nici în interiorul acestei grupări radicale. Lenin era convins că atunci era ocazia pentru ca revoluția din Rusia să ia o traiectorie bolșevică. Lovitura de stat bolșevică a fost gândită de Lenin, care credea că pentru punerea ei în practică era nevoie de o forță redusă, însă bine înarmată, disciplinată și hotărâtă. Cel care s-a ocupat de punerea în practică a fost Lev Troțki, care în vara anului 1917 trecuse de la menșevici la bolșevici.

Învățând din eșecul înregistrat în iulie 1917, bolșevicii au preluat puterea la Petrograd în urma unei lovituri de stat, la 25 octombrie/7 noiembrie 1917. Palatul de Iarnă a fost ocupat de adepții lui Lenin fără nicio ripostă semnificativă, iar membrii guvernului provizoriu au fost reținuți. Jafurile și distrugerile au însoțit ocuparea Palatului de către puciști. În zilele următoare, în mai multe locuri din Rusia s-au înregistrat confruntări între susținătorii bolșevicilor și cei ai guvernului Kerenski. Cei dintâi au câștigat. Nu exista în acel moment nicio forță serioasă, organizată, capabilă să se opună bolșevicilor.

După un deceniu, Serghei Eisenstein a regizat o „reconstituire” cinematografică a loviturii de stat bolșevice în Octombrie: zece zile care au zguduit lumea. Eisenstein se baza pe cartea lui John Reed (1919), jurnalist și activist comunist american, care asistase la evenimentele din Petrograd. Filmul avea să fie utilizat de atunci încolo pentru a ilustra imaginea canonică privitoarea la ajungerea bolșevicilor în fruntea Rusiei. Propaganda de partid era prezentată drept sursă a istoriei „adevărate”. Evenimentul a început să fie cunoscut cu un nume menit să promoveze, să impună punctul de vedere bolșevic: Marea Revoluție Socialistă din Octombrie. Cum s-a observat ulterior, ceea ce se întâmplase atunci nu era nici mare, nici revoluție, nici socialistă. După introducerea calendarului gregorian în locul celui iulian, nici măcar celebrarea evenimentului nu avea loc în octombrie, ci în noiembrie.

Dincolo de propaganda răspândită în diverse feluri, este evident că bolșevicii nu au primit mandat pentru preluarea puterii de la o adunare reprezentantivă, nici în urma unei consultări populare. Pur și simplu au înlăturat guvernul provizoriu printr-o lovitură de stat – sau de palat, având în vedere locul unde s-a desfășurat acțiunea principală – și au luat rapid măsuri în vederea extinderii și consolidării propriilor poziții în stat.

Noii deținători ai puterii au marșat pe ideea constituirii unei coaliții de stânga, în care să-i atragă pe eseri și pe menșevici. Ceea ce însemna ieșirea acestora din alianța cu liberalii (cadeții). Menșevicii și o facțiune a eserilor nu au fost de acord cu lovitura de stat a bolșevicilor. Reprezentanții lor au părăsit Congresul Sovietelor din Rusia, care se desfășura chiar atunci la Petrograd. În perspectivă, a fost practic un cadou făcut bolșevicilor, care astfel obțineau toată puterea. Drumul spre dictatură era deschis în Rusia.

Consiliul Comisarilor Poporului (Sovnarkom) – noul guvern bolșevic – a început să guverneze prin decrete. Congresul Sovietelor avea să fie doar o umbrelă folosită pentru a justifica acțiunile comisarilor bolșevici, cu Lenin în frunte.

A doua zi după lovitura de stat, așadar la 26 octombrie/8 noiembrie 1917, bolșevicii au emis două decrete prin care și-au extins considerabil baza de susținere. Decretul asupra păcii a fost utilizat de bolșevici pentru a-și spori puterea, pentru a demantela structurile de stat favorabile lui Kerenski sau chiar Vechiului Regim, în special în armată. Sătui de anii de război și privațiuni, soldații țărani, majoritari în armata rusă, chiar își doreau pacea și întoarcerea în satele lor, la terenurile care li se promiteau prin Decretul asupra pământului.

Lenin și bolșevicii aveau să folosească primul decret și pentru a face export de revoluție în afara Rusiei. Lenin și tovarășii săi credeau că supraviețuirea revoluției în Rusia nu era posibilă fără victoria acesteia în alte țări, în special din Europa, mai ales în cea vestică, industrializată, cu un proletariat puternic.

Alegerile pentru Adunarea Constituantă, din 25 noiembrie 1917, au fost câștigate, cu majoritate simplă, de către eseri. Bolșevicii au permis deschiderea Adunării Constituante la Petrograd, primul parlament ales democratic în Rusia, la 5 ianuarie 1918. Însă după o jumătate de zi au emis un decret prin care au dizolvat Adunarea. Împotriva partidelor etichetate drept „contrarevoluționare” au fost luate măsuri, au avut loc arestări în rândurile activiștilor cadeți, menșevici și eseri de dreapta, a fost interzisă presa opoziției. Pluralismul politic durase cu puțin peste un deceniu în Rusia.

Țara devenea o dictatură, o ideocrație partitocratică (Martin Malia). Partidul Bolșevic preluase puterea prin forță, iar acum urmărea să modeleze, potrivit propriei ideologii, o societate extrem de diversă din punct de vedere politic, social, etnic și religios. Bolșevicii își imaginau că se poate merge mai departe, își doreau extinderea „revoluției proletare” în toată lumea.

Pentru a se menține la putere, noul regim a înființat CEKA (Comisia Extraordinară pe Întreaga Rusie pentru Combatarea Contrarevoluției, Speculei și Sabotajului), o poliție politică nemiloasă, ulterior cunoscută sub alte acronime, GPU, NKVD, MVD, KGB. Teroarea devenea instrument de guvernare și era îndreptată împotriva celor considerați „dușmani ai poporului”: vechile categorii privilegiate, moșierii, industriașii, burghezii, foștii ofițeri țariști, preoții, țăranii înstăriți (culacii), membrii partidelor adverse – cadeții/liberalii, menșevicii, eserii de dreapta etc. Violența instrumentată de partidul-stat însoțea peste tot preluarea „revoluționară” a proprietăților celor vinovați pentru că se născuseră în clasele acum condamnate, pentru că aveau avere sau pentru că erau, în mod real sau imaginar, împotriva bolșevicilor. Anihilarea fizică a „dușmanului de clasă” avea să însoțească în multe locuri procesul de extindere a puterii bolșevice.

În aceste condiții avea să izbucnească războiul civil. Deja profund afectată de anii de război cu Puterile Centrale, Rusia a cunoscut în 1918-1921 confruntări militare extinse și dure între tabere politice ireconciliabile, cu tot ceea ce le-a însoțit: pierderi de vieți omenești, inclusiv numeroase masacre, distrugeri, foamete, mișcări de populație. Bolșevicii aveau să câștige în cele din urmă confruntarea cu adversarii lor. Ceea ce s-a întâmplat între Petrograd și Caucaz, de la Marea Baltică și Marea Neagră până la Pacific nu a influențat doar Rusia. Implicațiile aveau să fie globale și întinse de-a lungul unui secol.